E demnă de poezie această femeie, mucenică a fidelităţii ascunse, a muncilor prefăcute şi-a stricării adevărate. Iar poezia e demnă, uneori, de soarta ei, a ţesătoarei en attendant. Desfăcînd cu un rînd ce scrisese cu altul. Gînduri, nu străine de-o noimă a dus-întorsului, cu sau fără cîştig, spre care mă poartă un titlu: Poezii antipoetice, de George Magheru. Volumul, cu o gravură a lui Steriadi, a apărut în... '33, la Cartea Românească. Merită un bob zăbavă memoria acestui poet nepreţuit la vreme.
Martor al unei lumi în care medicina nu se dezisese, cel puţin la scara micii societăţi de prieteni, de arte şi litere, doctorul Magheru e nepotul lui Ion Ghica şi al... bulevardului. Unul din discreţii vremurilor gălăgioase, martorul ascuns al anilor nebuni. Pe care îi trage în foiţe de poemă clară, subminînd nebănuit, cu dîre de boală, robusteţea neîngrijorată a stărilor şi sentimentelor. Iată nişte Imagini pentru versurile mele de iubire: "Un crin senin ce bâzâie amar/ fiindcă închide-un otrăvit bondar./ O nimfă transformată în izvor/ pe care când îl bei boleşti de dor./ O stâncă dură repetând ecoul/ cântărilor de fată blondă; noul/ făcut din lacrimi, clarul curcubeu./ Suspin de sfinx pe lira unui zeu."
Nu există pînză să nu se destrame, nici fericire pe care morbul să nu o roadă: "Vapor a sărbătoare pavoazat/ cu şobolani de ciumă invadat;/ Un parfumat salon de baiaderă/ în care stă la pândă o panteră..." (Imagini pentru o iubire fericită, VI). Luciditate? Neîncredere în promisiunile lumii? Fapt e că, trecuţi prin toate atrocităţile, învăţaţi să le admitem ca pe faptul divers, ne electrocutează, totuşi, delicat, şi cu atît mai pătrunzător, această meserie a urîtului sugerat, iată coşmarul...
Înţepături, presimţiri care colorează viaţa, ca în această frumoasă închinare iluziei, tot atît de fără corp şi cînd e sprijinită de
