Dacă te prindea poliţia pe stradă la Bucureşti că umblai numai în cămaşă, trebuia să te umfle, după ultimele ordine ale mareşalului. Sergiu Malagamba, cîntăreţul, o păţise, de la pantalonii lui strîmţi. Pe Calea Victoriei, de dragul ordinii, pe un trotuar mergeai spre Palatul Telefoanelor şi pe celălalt spre Capşa. Pomenea primise şi el instrucţiuni asupra ţinutei civililor şi despre păstrarea unei atmosfere de seriozitate în oraş. Dar de cînd plecase regimentul la război, în Rusia, Medgidia parcă se pustiise. Nu le mai vedeai după amiază pe fetele în casă la plimbare, în ora lor liberă: dispăruseră soldaţii cu care se întîlneau pe strada principală. În cîrciumi se strîngea lumea, dar toţi stăteau cu ochii după comunicatele de pe front şi pe listele cu militari căzuţi în luptă sau dispăruţi. Lăutarii şomau, chiar dacă învăţaseră toate cîntecele din repertoriul soldăţesc şi ariile naţionale. La resturantul din gară se formase un fel de comitet de război, care îşi purta discuţiile într-un separeu. Doctorul Tefik venea cu veştile de la Istanbul, Haikis angrosistul aducea noutăţi din ţară. Judecătorul înţelegea la radio ştirile din Germania şi din Anglia. Profesorul Tase contribuia cu posturile franţuzeşti şi italiene, iar Fănică şi Ionică chelnerul povesteau ce ziceau ofiţeraşii nemţi şi italieni, în restaurant. Toţi oftau după mintea de strateg a maiorului Scipione. În lipsa lui, judecătorul punea ştirile cap la cap şi le explica. După gîndirea lui, chiar dacă englezii rămăseseră singurii care se mai împotriveau Germaniei, în vest, iar ruşii se predau pe capete la ei în ţară, nemţii deschiseseră mai multe fronturi decît erau în stare să ţină. Nici măcar Haikis nu-l credea: speranţa nu mai era decît în americani, iar americanii nu se pregătiseră de război. Profesorul Tase, nu tocmai convins, susţinea ipoteza că Rusia era mai mare decît puteau înghiţi nemţii, porni