Chestia cu criza mondială - financiară mai întâi, economică pe urmă - (clar, nu-i aşa?) dovedindu-se o realitate în ziua când magazinul ce vindea oricare dintre produse la suma de zece lei, le-a scumpit la doisprezece, am căzut pe gânduri. Un obicei din familie: vărul meu, ploieştean, ieşind pe treptele casei, în ziua faimosului bombardament, când două bombe i-au căzut pe locuinţă, îmi relata cum, în puzderia de praf a molozului de pretutindeni, pe când ferestre şi uşi săreau cât colo, cu vuiet şi limbi de flăcări, intrase la bănuială.

Asemeni lui, luând cunoştinţă cum se prăbuşeşte admirabila noastră creştere economică, cum se frânge spectaculosul salt al PIB-ului naţional, cum îşi trage sufletul mai întâi la jumătate din ce-a fost, apoi la sfert, pentru ca mai încolo să-şi dea arama pe faţă şi să se transforme în recesiune, am ieşit pe treptele casei, cuprins de aceeaşi neagră bănuială. Operând cu cifre şi mulţimi matematice, am decis că o opţiune se impune. Vărul meu părăsise casa turtită, cale pe care nu-l puteam urma, neexistând soluţia de a ieşi, la pas sau prin cele mai moderne mijloace, din perimetrul unei crize mondiale, întocmai cum nu poţi părăsi galaxia în care te-ai născut.

În asemenea împrejurări, rişti, lăsând în urmă nava care ia apă, să ajungi pe plaja unei insule nelocuite, nelocuibile, dacă nu pe cheiurile unui port părăsit de pe urma unor mai vechi crize. Nu-i uşor, după ce ai atins o anumită vârstă, să zicem ceva peste optzeci, şi te-ai fixat în metehnele tale, să-ţi iei traista, s-o agăţi în toiag, şi s-o iei razna peste măguri şi colnice - unde vezi cu ochii, ca-n basmele copilăriei, gata să se întoarcă. O soluţie la faţa locului demonstra bun simţ, economisea timp, cheltuielile unei călătorii, posibil foarte ridicate, ale obţinerii de paşaport şi vize.

Or, primul indiciu al crizei este că omul, are sau n-