La 20 februarie 2009 s-au împlinit o sută de ani de la apariţia primului manifest al Futurismului, semnat de italianul Filippo Tommaso Marinetti în ziarul Le Figaro din Paris. Era, de fapt, începutul avangardei istorice europene în sensul ei cel mai propriu şi mai "tare", adică cel conferit de dublul radicalism al negării tradiţiilor literare şi artistice moştenite şi al afirmării pasionate şi ferme a inovaţiei. Marile embleme ale culturii clasicizate şi clasate, Muzeul, Biblioteca, Academia, deveneau pentru întâia oară obiectul contestaţiei fără apel, se cerea, simbolic desigur, incendierea sau inundarea lor, exaltându-se în schimb manifestările civilizaţiei noi, maşiniste, energiile reînviate ale unei umanităţi prinse în ritmul mecanic şi în viteza a ceea ce, la noi, Ion Vinea va numi "faza activistă industrială". Automobilul putea fi astfel elogiat cu fervoare imnică şi apreciat ca mai preţios decât celebra Victorie din Samotrace adăpostită la Muzeul Luvru. "Această eternă şi inutilă admiraţie a trecutului", "cangrena fetidă a profesorilor, arheologilor, ghizilor şi anticarilor" erau repudiate cu o violenţă a trăirii asociate prezentului, imediatului dinamic, unei lumi de conflicte şi tensiuni, într-o "luptă" care ar sta la baza oricărei frumuseţi. Persoanei întâi singular, a individului închis în sine, i se preferă pluraul noi, cu o voinţă de contopire cu uriaşul flux colectivist: "Noi vom cânta marile mulţimi agitate de muncă, de plăcere sau de revoltă; vom cânta mareele multicolore şi polifonice ale revoluţiilor în capitalele moderne; vom cânta vibranta fervoare nocturnă a arsenalelor şi şantierelor incendiate de violente luni electrice; gările lacome, devoratoare de şerpi ce fumegă"...

O nouă sensibilitate, tutelată de vitalismul dionisiac al lui Nietzsche transferat în mediu urban odată cu îndoielile în faţa adevărurilor cu majusculă şi defi