O poveste tristă despre dinamica raporturilor de muncă în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Necazurile şoferului de camion Petcu au început din 1987. Soţ bun şi tată iubitor, Petcu era neîmplinit profesional. Suferea, e drept, de o boală dermatologică pe care documentele Tribunalului Capitalei nu o relevă.
Din pricina acestei boli, care îi producea mâncărimi insuportabile pe care trebuia să le calmeze scărpinându-se voiniceşte şi îndelung, omul era tot timpul iritat. Se însingurase, devenise bursuc, nu mai comunica, în fine, nici măcar cu soţia, dar marea lui problemă era la slujbă. Avea parte de nişte şefi nesuferiţi – puţin spus, colegii ziceau de şefi că sunt cu adevărat insuportabili – care-i făceau zile fripte. Îl pontau aiurea, îi dădeau să facă munci de jos, dar cel mai rău era când nu-i dădeau de făcut nimic, că atunci când nu muncea nu era pontat şi dacă nu era pontat nu era nici retribuit.
O vreme, şoferul Petcu a fost detaşat la Bucureşti, la întreprinderea Articole Sticlărie, şi totul a mers ca pe roate, dar la 1 martie 1988 îi expirase detaşarea, iar şefii nu voiau să i-o prelungească, dar nici altceva de lucru nu-i dădeau. A stat omul pe tuşă o săptămână, dar la 8 martie i-a sărit muştarul şi s-a dus la impegata de mişcare Marcela, în mână nu cu un buchet de flori, ci cu un ziar Scînteia făcut sul. Iar înăuntrul sulului, cu o bară de fier.
Se hotărâse de acasă, e clar, să o suprime pe impegată, dar şi pe şeful de coloană, că-şi luase în buzunar şi un cuţit. Şefii erau împreună în birou când a năvălit recalcitrantul şi – greşeală fatală – l-au trimis la plimbare. Niciodată să nu trimiţi la plimbare un om al muncii care vrea de lucru. Mai rău ca oricând îl chinuia mâncărimea pe şoferul Petcu, care şi-a ieşit din minţi şi a început să le dea celor doi cu Scînteia în cap. Cu fierul din Scînteia, adi
