Nici vorbă de măcel gruzin veritabil în debutul romanesc al lui Dumitru Crudu! Cel mult, de nesfârşite violenţe stradale, de colosale bastonade poliţieneşti, de inimaginabile trădări în interiorul unui cerc, etnic neomogen, de prieteni. Sigur că, la un moment dat, toate personajele de aici se apropie, dintr-o pricină sau din alta, de pragul morţii, unele chiar depăşindu-l, dar pasul acesta final nu e niciodată, în spaţiul ficţiunii, fără întoarcere. Resurecţia e altceva, însă, decât ritual şi iarăşi altceva decât epifanie. Ea degajă, în fiecare caz, o aură luminoasă de firesc. În ce are mai important, ideea acestui laxism ontologic e moştenită, probabil, din prozele lui Ştefan Agopian, fără ca totuşi amprenta inimitabilă a modelului să iasă în evidenţă. O singură secvenţă, situată în primele pagini ale Măcelului aminteşte, aproape rând cu rând, de incipitul bijuteriei narative numite, veterotestamantar, Tobit:
"Fireşte că Angelo ar fi dormit bine-mersi până dimineaţă dacă un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmă lustruită lună în fund, răcnind rabiat Stavai skatina! Stavai skatina! şi nu l-ar fi îmbrâncit în mijlocul purcoiului de tineri hămesiţi şi speriaţi. Angelo se sculă, dar nu putu să se dumirească unde se află şi ce vrea tipul de la el. Se clătina pe picioare cheaun de somn, privindu-i turluliu pe cei vreo treizeci de soldaţi care-i împresuraseră, formând un laţ gros şi impenetrabil în jurul lor, aşa încât nimeni dintre ei să nu poată fugi. Dar nimeni nu se gândea să fugă, cu atât mai puţin Angelo, căruia nu-i pica fisa pe ce lume se află şi nu putea înţelege dacă tot ceea ce se întâmpla cu el se petrecea aievea sau în vis." (pag. 5) Suficient cât să propună o pistă de lectură, dar şi să construiască una de, ca să zic aşa, decolare.
Nu insist asupra tuturor influenţelor livreşti pe care le vădeşte scrisul lui Dumitru Crudu,
