simbolistica esoterică, căutarea "soarelui adânc" al spiritului îl plasează pe Vasile Igna în categoria celor care îşi aleg suferinţa şi poezia vindecătoare drept cale către lumea nevăzută (noaptea luminoasă a romanticilor). Comparaţia cea mai la îndemână este cu un faidit, cathar exilat (şi în acest sens am înţeles referirile lui Vasile Igna la întoarcerea din exil), care îşi contemplă melacolic calea (din nou, cea mai la îndemână e comparaţia cu nervalianul soleil noir de la mélancolie).
Volumul are o dihotomie voită: în prima parte, poemele sunt informe, probabil pentru a sugera haoticele tenebre unde fermentează devenirea, o mlaştină (care are acelaşi rol simbolic precum labirintul) ce trebuie străbătută; în schimb, partea a doua, 19 cântece pentru înşelat timpul, se concentrează asupra unei desăvârşiri formale aproape impersonale, sugerând căutarea "muzicii interioare" prin care limba trebuie să surprindă, dincolo de controlul raţional.
Lumina neagră guvernează tot ce e instinctiv şi matern. E călăuză şi ţintă: un "feciorelnic gâde/ ce bate din întunecate pleoape", "sora cea mai mare a tăcerii", Doamna Neagră, Mijlocitoarea, "un soare negru ce răspândea întuneric şi frig", "fecioară cu sânii de negură, mater dulcissima"; adeseori o capră sau căpriţă a cărei urmă de copită stăruie-n albia somnului, la limită între simbolul matern şi fiinţa înfricoşătoare: "Un şarpe se cuibăreşte/ în sânul tău, Mijlocitoareo, /tu continui să mergi/ şchiopătând, târându-ţi copita de lemn/ înnoptând pe-apucate" (Nimeni nu-i însoţeşte). Ca şi melcul (simbol lunar, al veşnicei reîntoarceri), a cărui urmă băloasă lasă albul mişcării permanente. E greu să nu te gândeşti la Isis, Muma tuturor lucrurilor. "Abia a scăzut lumina lămpii/ şi trupul Mamei se furişează/ în penumbra odăii. / Ea ce nu vrea să ne părăsească şi vorbeşte / o limbă tot mai neclară,/ un
