Semnul după care recunoşti pasiunea pentru un autor este dorinţa de a-l citi în întregime. E genul de curiozitate cu bătaie exhaustivă care nu-şi găseşte satisfacţia decît în epuizarea obiectului ei. Nu te mai mulţumeşti cu o carte, cu o antologie de articole sau cu cîteva detalii biografice, ci vrei să ştii totul: şi viaţa şi opera şi psihologia şi idealurile, şi tot. Şi astfel, nimic din ce are legătură cu el nu te mai lasă indiferent. Mai mult, a lăsa să-ţi scape ceva ar echivala cu o trădare: ţi-ar umbri iubirea şi ţi-ar întuneca zelul exegetic. Genul acesta de rîvnă cercetătoare în urma căreia opera este înghiţită de vîrtejul pasiunii iniţiale dă naştere unei forme inofensive de canibalism livresc. Îl devorezi pe autor mistuin­du-i opera şi transformîndu-i creaţia în mediul tău interior. Din acel moment devii ceea ce se cheamă un cunoscător, adică un om care nu numai că posedă o zestre de cunoştinţe, dar care, mai ales, este purtătorul unor convingeri care nu mai pot fi influenţate de manipularea mediatică.

Un astfel de cunoscător depistează foarte repede minciuna, deformările şi omisiunile de care a fost înconjurat obiectul pasiunii sale. Şi chiar dacă nu poate schimba dintr-o dată starea de lucruri, el poate măcar să emită semnale de alarmă. Poate aşadar să atragă atenţia asupra unui fenomen care astăzi s-a răspîndit pînă la saţietate: maltratarea imaginii unui scriitor prin aşezarea lui în matriţa constrîngătoare a ideologiei dominante.

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l este un astfel de semnal de alarmă. Ceea ce este deconcertant în cazul volumului nu e atît amănuntul că autoarea ne mărturiseşte de la început că Eminescu a fost prima "dragoste" şi cea mai durabilă, ci faptul că Miruna Lepuş s-a născut în 1986. Cu alte cuvinte, Miruna face parte dintr-o generaţie pe care ne-am obişnuit s-o privim cu resemnare şi amărăci