Dacă, jucîndu-ne, convenim că Dali, Picasso, Miro au fost vedete în sensul forte al cuvîntului (cum să nu fi fost!), atunci, extrapolînd, putem contura un scenariu, fie şi aproximativ, a ceea ce se întîmplă azi în domeniu. în fond, după atîta vreme de la evoluţia lor, faima le rămîne intactă, de nu cumva amplificîndu-se progresiv. Picasso se lăsa filmat în timp ce picta, beneficiind astfel, histrionic, de oficiile mediei moderne. De unde şi fascinaţia imediat mondială exercitată de cei trei. Şi nu numai de ei. Chiar dacă ar fi pictat altădată, cu o sută de ani în urmă, expansiunea imaginii lor ar fi fost însoţită de aceeaşi vogă, poate ceva mai palidă decît cea servindu-se de explozia presei şi televiziunii.

Cum or fi stînd lucrurile însă cu titanii Renaşterii, pînă ce aceştia să pătrundă pe misterioasele canale ale dispersiei? Dacă ce expunea Picasso era instantaneu cunoscut în Africa de Sud sau Japonia - în Europa, evident - cine ştia de Leonardo, în timp ce geniul se consuma într-un atelier ca toate atelierele vremii? Un anturaj dintre cele mai rafinate - fie al discipolilor fideli, fie, mai extins, al curţilor auguste, în protecţia cărora se găsea florentinul - era unica difuziune. într-o lume cu norme stricte, pe cît de limitate, pe atît de compensator fastuoase. înaintînd în idee, putem, tot aşa, extrapola şi mai ritos, extaziindu-ne în faţa stupefiantelor imagini rupestre de la Altamira sau Lascaux. Ştiind că enorm de puţini indivizi de atunci, şi chiar de mult mai tîrziu, le văzuseră. De nu cumva nici nu trebuiau văzute, cu totul altă menire ezoterică rezervîndu-li-se. De-abia azi, reprodus, Bizonul sărind, releveul de la Altamira, ne uimeşte printr-o similitudine avant la lettre cu modernismul european de secol XX. Leonardo are un nume, îl ştim, al cui o fi fost însă... rafinatul bizon?

Modernitatea a impus regimul maximei e