Evident că, astfel pusă, întrebării nu i se poate răspunde decât afirmativ. Sigur că vrem! Cine are nevoie de ceva despre care se ştie cu certitudine că e prost? Cine e atât de iresponsabil încât să finanţeze rebuturi? Cine are cinismul să arunce pe geam banii publici? Cum, cine? Noi, parlamentul, ministerul! Nu sunt partizanul finanţărilor orbeşti, inflexibile, strict contabiliceşti. În orice societate există domenii sensibile, iar educaţia este poate cel mai sensibil dintre toate. Problema e că felul în care a fost gândit învăţământul românesc începând cu 1990 arată o clară intenţie de a transforma ţara într-un deşert. Artizanul acestei politici anti-româneşti este Ion Iliescu. Instinctul de animal politic i-a şoptit din prima clipă că nu va putea să-şi perpetueze puterea decât într-o ţară a creierelor mici.

Drept urmare, activitatea sa şi a instrumentelor docile din guvern a vizat anihilarea punctelor de rezistenţă la politica îmbrăţişată de camarila securisto-activistă. Urât de intelectualitate, dispreţuit pentru măsurile bolşevice puse brutal în practică (de la instigarea unor categorii sociale împotriva altora, la semnarea ruşinosului tratat prin care ne închinam politica externă Uniunii Sovietice), Ion Iliescu a ştiut cine îi sunt adversarii. Ca primă mişcare, a făcut tot ce i-a stat în puteri să-i slăbească, în a doua a creat clone nu doar uşor manevrabile, ci programate pentru a-i anihila pe contestatari. Metoda fusese brevetată prin dublarea partidelor politice istorice (liberali, ţărănişti, democraţi) cu formaţiuni perfect controlate, dar şi - dacă vă amintiţi - inventarea "la stânga" a unui echivalent al Grupului pentru Dialog Social (dl Eugen Simion ne poate da, cu siguranţă, amănunte picante ale acestui episod).

Subfinanţat, proletarizat, dispreţuit la bază, învăţământul românesc se umfla, paradoxal, la vârf. În loc să se încer