Titlul expozitiei actuale de la Saatchi Gallery (King’s Road, Chelsea, 2008/2009, 6.500 metri patrati) este in sine o nada eficace pentru curiosi: suntem dupa Jocurile Olimpice de la Beijing (Pekin) si e inca revolutie? Revolutia continua! Dar care ? Nu cea din 1912, cu rezultatul R.P. Chineza; nici revolutia „culturala", garzile rosii, care a fost gata prin ‘77. Cea dizolvata sub tancuri (in ’89) in piata Tienanmen? Sau ultima in data, iscata de pseudo-deschiderea catre afara, in vitrina bunurilor materiale si morale pentru export a Jocurilor si Comertului?
Sunt tablouri, sculpturi, instalatii, puneri in scena: unele aproape insuportabile prin cruzime, altele hilariante, cu teme poznas-scolaresti, de deriziune infantila si lehamite cinica, care se pot citi ca sechele ale compresiunii infernale traite de populatie timp de 80 de ani, cu Mao pe post de ciuca a batailor, dar si ca afectatiuni comerciale.
Odata frica trecuta, artistii se razbuna pe Icoana, ii umilesc imaginea cu extravagante amuzante: Shi Xinning (expus si la Venetia 2005 si la FNAC 2008) il introduce pe Mao in diferite fotografii cunoscute din istoria sec XX, la care Mao nu a participat, scene burlesti, distractive, cum ar fi prezenta lui pe terasa casei lui Peggy Guggenheim la Venetia; Qiu Jie, profesor in Elvetia, il portretizeaza intr-o caligrafie de maestru traditional in chip de pisica (Miaoo !).
Alte piese pun la zid maoismul, sa zicem, printr-un pelerinaj in lumea ororilor de balci (ca stridenta), cu o grija clinica pentru inventerierea urmelor scabroase lasate de Rau: oameni goi, din rasina, atârnati din tavan de picioare ca la macelarie, numerotati intre umeri – (Zhang Dali, 2007, numerotarea e semnata si e o autentificare Dali), indigestii responsabile de refluxuri fecale monstruoase, Liu Wei, momâi istorice (Begin, Arafat, Makarios, 13 cu totul) hiperrealiste