Aventura obligatorie
Şcoala face parte din viaţa fiecăruia şi a tuturor, din existenţa indivizilor şi din evoluţia societăţii. Este, deopotrivă, bun comun şi loc comun - toată lumea se crede îndreptăţită să analizeze ori să critice sistemul, are o părere sau o judecată de emis. Şi totuşi, ea, şcoala, rămâne una din acele realităţi cu două chipuri care se suprapun rareori, cel din interior - aşa cum o văd profesori şi elevi, cel din exterior - aşa cum o percep părinţi, jurnalişti, privitori de toate felurile. O realitate cu două forme simultane, corpuscul şi undă.
Şcoala are nenumărate paradoxuri produse în genere de trecerea timpului, de vederea de la distanţă atât a propriei persoane de atunci, a câştigurilor sau pierderilor ce se cuantifică şi se înţeleg. Este oglinda lumii imediate, fin seismograf al schimbărilor. Se compune din variaţii şi invariante, este fluidă şi fixă, pentru că elevii se formează, şi, crescând, parcurg întreg sistemul educativ de la grădiniţă la universitate, iar profesorii şi şcoala rămân... Ca în proverbul cu apa şi pietrele...
Toţi suntem produsul unei şcoli, indiferent cât şi cum o recunoaştem. Iată de ce m-a uimit mereu numărul mic de cărţi având ca temă principală educaţia, iar ca lume a ficţiunii - şcoala. Am crezut că n-am ajuns să le descopăr şi să le citesc... sau poate n-au fost scrise, am presupus că şcoala şi educaţia se împletesc cu teme diverse, că ele compun fundalul unor capodopere. Şi, într-un asemenea sens, poate succesul unui roman fără vârstă ca De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger s-ar datora prezenţei celor doi "monştri", şcoala şi familia, prin care Holden Caulfield resimte acut presiunea lumii.
M-a bucurat aşadar apariţia la sfârşitul anului trecut a mai multor cărţi ce investighează aventura obligatorie a existenţei noastre. Traducerea lor mi se pare be
