In urma cu 20, 25, 30 de ani, artistii romani dadeau probe de eroism comparabile doar cu perioadele de razboi. Din noiembrie pana-n aprilie, membrii orchestrelor simfonice cantau cu mitene. Solistii si dirijorii nu-si permiteau insa. Oricum, cu totii ascundeau, sub fracuri, costume si rochii elegante, "o haina in plus", cum ne recomandase genialul Carmaci: flanele, izmene, ciorapi de lana – in vreme ce spectatorii purtau de-a binelea manusi, caciuli, paltoane, fulare. In teatre, spectacolul era similar. Acolo era oarecum mai simplu, caci personajele se pot imbraca oricum. Fireste, daca nu montezi o piesa care se petrece la Ecuator… Dupa decembrie 1989, si in acest domeniu lucrurile au inceput sa revina la normal – la fel de lent si de contorsionat ca in toate celelalte sfere de activitate, dar orisicat. In al doilea deceniu post-decembrist, salile de concerte si de spectacole au ajuns sa arate comparabil cu cele occidentale, din toate punctele de vedere, de la dotari tehnice pana la confort si eleganta. In particular, in Bucuresti – lucru pe care grosul presei l-a trecut sub tacere (oare de ce?) – teatrele au incetat sa mai aiba vreo problema financiara o data cu primul an de mandat al primarului Traian Basescu. A durat cat un vis. De niciunde (caci marii analisti economici care construiesc acum savante scenarii apocaliptice n-au suflat o vorba), cazu peste lume criza financiara. Care a provocat criza economica. Care a inceput sa starneasca inevitabile crize sociale. Care vor sfarsi prin a declansa crize politice. Si, toate, la un loc, vor contura criza de sistem. Se vorbeste deja despre sfarsitul capitalismului. Urmat de…? Puschea pe limba! Cine si cum se mai gandeste la cultura in toata nebunia asta? Nu e de mirare ca s-a declansat deja o jenanta austeritate. Cum altfel – de vreme ce guvernul a cerut scaderea cheltuielilor pentru investitii cu 50% si a celor