Ultimul raport anual de analiză şi prognoză al Societăţii Academice din România (îl puteţi citi pe www.sar.org.ro) este o trecere în revistă aproape dureroasă a modului în care se prezintă statul român în faţa crizei economice. Nu e loc aici să reiau toată demonstraţia, dar e un material care ar trebui citit de oricine e interesat de discuţii serioase despre politici publice, de care nu prea avem parte la televizor sau în certurile dintre politicieni. Mă opresc aici doar la câteva cifre care ar trebui să ne pună pe gânduri, alături de câteva comentarii personale. Prima cifră: 22%. Dacă Ministerul de Finanţe ar aloca fiecărui minister cât se cere atunci când se creionează bugetul, atunci deficitul bugetar al României ar fi de 22%. Aici nu vorbim despre sindicalişti care vor salarii mari cu orice preţ sau despre lideri ai opoziţiei care dau mereu bani din vorbe, ci de miniştrii înşişi, care trimit la propriul Minister de Finanţe cereri exorbitante. Evident, aceste creşteri nu au la bază anumite programe sau obiective. Adică nu ştim pentru ce cer aceşti oameni mereu mai mulţi bani. Practic, şefii de instituţii din România funcţionează ca la piaţă: cer enorm ca să primească mult şi apoi au aerul că lasă de la ei. Evident, creşterile de cheltuieli nu se regăsesc în calitatea serviciilor pe care statul ni le furnizează. Am avut în ultimii ani creşteri economice între 5 şi 8%. Şi, cu toate acestea, am reuşit să ajungem la deficite bugetare îngrijorătoare - 5,2% în 2008. Cu alte cuvinte, au intrat mai mulţi bani la buget, dar guvernul a reuşit să cheltuiască şi mai mulţi. Ce părere aţi avea de un om care trece de la un salariu de 1.000 de lei la unul de 1.400, dar termină luna cu datorii mult mai mari decât înainte? Cam asta s-a întâmplat cu bugetul României din 2004 până în 2008. Cum am reuşit să câştigăm mai mult şi să cheltuim şi mai mult? Când i se pare că a dat de bani