La 94 de ani, Radu Mărculescu, ”veteranul veteranilor” lagărelor sovietice, readuce la viaţă eroii anonimi care au scris, în deceniul ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, istoria ignorată a rezistenţei românești în Gulagul stalinist. Doar secolul trecut ar fi putut să lucreze un asemenea destin. Viața lui Radu Mărculescu este, fără exagerări, o nebunie. O călătorie iniţiatică, precum în dramele antice, cu eroi salvatori şi un noian de pilde. Cea mai importantă: capacitatea umanităţii de a produce răul, în formă absolută, este inegalabilă.

Și încă una: supraviețuirea este ca o ruletă rusească – ai nevoie de șansă, dar mai ales de curajul nebun de a apăsa pe trăgaci cu speranța infinită că Dumnezeu există.

EVZ v-a oferit, în urmă cu câteva săptămâni, povestea unui supraviețuitor al infernului sovietic, Oleg Dombrovschi. N-avea dreptate basarabeanul. Nu e ultimul mohican. Într-o casă pierdută pe Calea Dorobanți trăiește Radu Mărculescu.

Veteran al veteranilor din lagărele sovietice, omul care în cărțile sale de memorii face lumină asupra unei istorii prea puțin cunoscute: cea a deținuților români din infernul ”roșu”, prizonierii care au refuzat să se întoarcă în țară pe tancurile diviziei ”Tudor Vladimirescu”. Au preferat chinurile lagărelor. Prețul pentru a reveni acasă era prea mare.

Fila ruptă din cărțile de istorie

Radu Mărculescu o spune cu vocea lui blândă, dar tranșant: ”Nu puteam să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viața cu noi cadavrul unui suflet mort”. E povestea multor ofițeri români de la Oranki, camarazi de arme, onoare și suferință. Eroii de atunci, invizibili și tăcuți ca niște umbre ale unui trecut pe care comunismul l-a îngropat, merită însă mai mult. Merită să se știe că românii au fost singurii care i-au forțat pe sovietici, prin repetate și tulburătoare greve ale foamei, s