Am implinit 73 de ani.
Sunt un om pe care Dumnezeu l-a pus mereu la incercare, dar niciodata asa de greu ca acum. Fiul meu a murit. In fata mormantului sau i-am promis sa-i spun povestea trista a vietii, strafulgerata de o iubire adevarata si mare, care, din pacate, s-a stins. Va trimit povestea lui de iubire. O poveste care sper sa le fie in vreun fel de folos tinerilor de azi, dezorientati sufleteste de ceea ce vad si afla de pe internet si de la televizor. De considerati ca povestea are loc in paginile revistei, as fi multumit ca-mi pot tine promisiunea, fiindca sunt sigur ca acolo sus, printre stele, el se va bucura. Dar indemnul de a va scrie mai are un motiv. Anul trecut, cand mi-ati mai publicat un text in revista, despre satul copilariei, fiul meu mi s-a aratat intr-o noapte in vis. Imbracat tot in alb, inconjurat de o lumina divina, zambea. Minunate sunt caile Domnului, prin care el ne da bucurie.
Cu multa stima,
NOGAI STELIAN - B-dul Tomis nr. 336, bl. B1, ap. 113, Constanta
"Indragostitii au religia lor. Singurul lor crez este iubirea". Nu stiu cine a spus aceste cuvinte pline de intelepciune, dar eu le port in sufletul meu, ca un preludiu la povestea de iubire care urmeaza.
Era la inceputul lunii iulie, cand liceenii scapati de examenul bacalaureatului umpleau parcurile cu tineretea si bucuria reusitei lor, impartasindu-si dorinte si planuri de viitor. Trecand cu treburi pe langa un parc, observ doi tineri absolventi mai retrasi, asezati pe o banca. El avea parul blond, rascolit de adierea vantului. L-am recunoscut repede. Era fiul meu. Am trecut mai departe prefacandu-ma ca nu-l vad. Dar in toata vara acelui an, trecand prin locul acela, aflat in drumul meu spre serviciu, ii vedeam impreuna. Tineri, frumosi, erau atat de indragostiti, incat lumea ce ii inconjura nu mai conta. Traiau acele clipe doar pentru ei.
