…dupa ce ajungi unde nimeni n-a mai ajuns, scapi de-o obsesie: stii ca orice va urma de aici inainte va fi ceva mai putin. Nu ti-a mai ramas nimic de dovedit. Nu mai esti “stressat”. Incepi, in sfarsit, sa iei lucrurile asa cum vin, fara a a mai incerca sa le fortezi. Nu mai ai un plan, pentru ca nu mai ai nimic in particular “de facut”. Ai plecat la cumparaturi de senzatii tari cu o lista, ai bifat-o, de-acum poti hoinari prin magazin, cascand ochii la una sau la alta, dupa cum ti se nazare.
Din punctul asta de vedere macar, jungla nu e catusi de putin diferita de Paris. Si acolo, cand ajungi intaia oara, trebuie sa “bifezi” anumite “obiective”. E musai sa te fotografiezi cu turnul Eiffel, sa te plimbi pe cheiurile Senei, sa mergi la Notre Dame si Sacre Coeur, sa dai o tura prin Monmartre, Moulin Rouge y compris, s.a.m.d. Adevaratul Paris, insa, ca orice oras de-altminteri, nu se descopera decat in momentul in care ai inceput sa te plictisesti de el.
Un oras e ca o femeie (fac ce fac si tot acolo ajung:). Aventura de o noapte, oricat de placuta, ramane o aventura de o noapte. Pentru a cunoaste o femeie, pentru a o putea gusta cum se cuvine, trebuie sa petreci cu ea suficient timp cat sa incepi sa te plictisesti de ea. Nu ridicati din sprancene. E vorba aici despre acel “after-taste” (iertat imi fie anglicanismul in context frantuzit) care face toata diferenta intre gurmand si gourmet. Abia dupa ce te-ai indopat poti incepe sa savurezi. Abia dupa ce ti-ai satisfacut necesitatile fiziologice, poti incepe sa vezi lumea asa cum se cuvine.
Pana n-ai vazut, vorba lui Jack London (in Martin Eden, parca), o femeie cu o coaja de visina atarnata de coltul buzelor nu ti-o poti imagina mergand la toaleta – fiind, altfel spus, un om ca toti oamenii. Pana nu te-ai trezit dimineata langa ea, incercand deopotriva sa-i ocolesti rasuflarea si sa
