SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

• La Nüreberg, casa-muzeu Dürer, la care m-am dus, în urmă cu nişte ani, ca un credincios la Mecca, s-a dovedit a fi lucrarea unor muzeografi de provincie, lipsiţi de fonduri, dar şi de imaginaţie. Nu spun mai mult, din respect pentru memoria lui Albrecht Dürer. Recunosc că am trăit şi un moment de patriotism invers, în sensul că, uite, li se poate întâmpla şi nemţilor să fie imperfecţi, nu numai nouă. Ceva mai la vale, am dat peste un maidan uitat de Dumnezeu şi de edili, aşa cum găseşti şi la noi. O mizerie mare, într-o zonă foarte civilizată. Dac-ar fi fost numai dezamăgirea de la casa-muzeu Dürer, aş fi rămas cu un sentiment de satisfacţie parţială şi niţel vinovată. Nu-i nici o performanţă să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Însă maidanul acela, cu dărăpănătura pe care o găzduia, într-un oraş numai lege şi ordine, mi-a consolidat un moment consolator, de patriotism pe dos. Păcat că nu mai dau şi peste o stradă murdară, inundată de noroaie! mi-am zis, răscolind un vechi sentiment istoric de ciudă pe ideea germană de desăvârşire urbană.

• Securiştii, care vegheau ca lucrurile la Poştă să fie sub control, se găseau uneori în situaţii deasupra puterii lor de înţelegere. Se ştie că şefii oficiilor poştale erau obligaţi să le semnaleze securiştilor situaţiile neobişnuite. Un caz îl reprezenta, pentru dirigintele unui oficiu din centrul Bucureştiului, un domn foarte bine crescut, care din două în două zile trimitea o recomandată în provincie, cum s-ar spune pe ceas, cu câteva minute înainte de terminarea programului şi care, tot din două în două zile, primea o recomandată din provincie. Pe diriginte îl intriga şi faptul că domnul în cauză locuia la doar câteva case mai încolo. Vigilent, ofiţerul astfel sesizat a deschis plicurile şi şi-a înştiinţat speriorii, care, ca şi el, habar n-aveau ce-i acela şah prin