Ce se întâmplă de câţiva ani în societatea italiană nu pare să preocupe pe nimeni din România. Treptat, aproape pe nesimţite, în Italia s-a dezvoltat un sentiment antiromânesc care se extinde în forme neaşteptate. Apar declaraţii dure de presă, imediat scuzate ca fiind simple alegaţii electorale. Nu sunt simple şi nu sunt electorale. Orice eveniment negativ este imediat asociat direct sau abia perceptibil cu bandele de români. Nu are importanţă că faptul se dovedeşte real sau nu. Important este că, odată cu ştirea, se furnizează şi o explicaţie: „Ce vreţi, e vorba doar despre sălbaticii aceia de români“. Apar atacuri la adresa magazinelor ţinute de români aparent imprudenţi, pentru că-şi afişează etnia pe firmă, pe vitrină sau prin semne în interior. În presa de mâna a treia, pe care o cunoaştem bine din propria noastră producţie, apar titluri cu nimic mai josnice decât cele din vremea antisemitismului ca politică de stat. Taberele provizorii ale ţiganilor sunt incendiate, cu discreta asistenţă a unor forţe paramilitare, neobişnuit de asemănătoare cu carabinierii sau poliţia. Şi lucrurile nu se opresc aici. Sentimentul antiromânesc este profund în Italia. Consiliul Naţional împotriva Discriminării din Roma face câte o cercetare asupra sentimentelor naţionale ale societăţii italiene la fiecare patru-cinci ani. Este de-a dreptul şocant să vezi rezultatele: în anii ‘70 ai secolului trecut, italienii aveau sentimente discriminatorii puternice faţă de libieni, în anii ‘80, faţă de musulmani, în anii ‘90, faţă de albanezi, în anii 2000, faţă de români, asociaţi cu ţiganii. Nici una dintre reacţiile discriminatorii, aşa cum sunt ele măsurate de zeci de ani, nu este atât de solidă şi de intensă ca aceea faţă de români, repet, asociaţi cu ţiganii. Nici una dintre aceste reacţii discriminatorii nu a dispărut: ele sunt prezente la nivel de latenţă, îşi schimbă doar locurile pe