Peste puţin, se face o lună de când Dea (Andreea, cum arată certificatul de naştere) a reluat şedinţele de terapie. Cinci terapeute vin la ea acasă, de luni până vineri, încercând să aplice programe pe sentimente, pe comportament, pe emoţii, luptând cu autismul. Nimic nu e gratis însă, iar cele opt ore de lucru înghit toate resursele familiei.

Cu nasul aproape lipit de geam, mama Andreei urmăreşte atent fiecare exerciţiu, fiecare reacţie a copilului, fiecare zâmbet sau grimasă. Stările fetei sunt imprevizibile, dar terapia o-nvaţă, la-nceput, prin comenzi simple şi recompense dese, să asculte, să exprime. Minutele de lucru sunt urmate de unele de pauză, altfel atenţia se pierde. Atunci Andreea se ridică de pe scaun şi aleargă prin cameră. Nu înţelege ce e timpul, dar ştie că după fiecare exerciţiu trebuie să înfigă un steguleţ în plăcuţa de pe uşă şi apoi are voie să se joace un pic. Dă să iasă din încăpere, acolo unde ştie că sunt mama şi Mădălin, fratele mai mare, care tocmai s-a întors de la şcoală. Dar timp de patru ore n-are voie să meargă decât la toaletă, ca să nu întrerupă terapia.

Un vis la care nu au acces

Despre Andreea Ciuciuc am scris în urmă cu ceva vreme. Este unul dintre copiii diagnosticaţi cu autism, o boală despre care nu se ştie încă mai nimic: nici cum apare, nici de ce, nici cum evoluează, nici cum se tratează. Comunicarea lipseşte total, universul lor este închis pentru ceilalţi. Lumea specialiştilor a învăţat însă că rezultatele pot fi vizibile dacă se-ncepe terapia devreme. Timpul este în defavoarea celui bolnav. Dea a fost diagnosticată la patru ani, în Cluj. Pe-atunci, familia locuia la Bistriţa. Acolo a şi început, de altfel, terapia. Când tatăl s-a mutat cu serviciul la Craiova, lucrul cu copilul a fost întrerupt. Împrumuturile din bancă se duseseră pe profesorii specialişti, la fel şi banii de la pr