Era o onoare pentru patronii marilor restaurante din Bucureştiul interbelic să-l aibă în program pe îndrăgitul diseur.

I se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul şi o parte din clienţi.

Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar şi în momentul în care melodia se sfârşea. Preţ de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanşau aplauze furtunoase.

FAIMĂ. "Două decenii (1920-1949), atât a ţinut cariera de cântăreţ de muzică uşoară a lui Cristian Vasile" - arată într-un comentariu ziaristul şi compozitorul Geroge Sbârcea, sub semnătura Claude Romano. "Dar cât timp a ţinut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrăţişate şi apoi, tot atât de repede, date uitării. «Răcaru», «Roata lumii», «Vişoiu», restaurantul «Grand», terasa «Lafayette», acestea au fost localurile în care a cântat. Îi ardeau ochii şi-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puţini interpreţi ai acestui gen au făcut-o. Celor din generaţia mea le mai răsună în urechi vuietul aplauzelor cu care ascultătorii răsplăteau artistul pătimaş, care punea sulfet în tot ce cânta. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un uşor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă. Ion Vasilescu i-a spus «Ultimul trubadur»; îl vedea într-o veche grădină bucureşteană, între tufele înflorite de iasomie, cântând unei iubite de-o seară sau de-o vară o serenadă pe care o acompania la chitară." De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calităţile pe bună dreptate după ce i-a încredinţat