Psihologii au fost persecutaţi, ignoraţi sau folosiţi pentru represiune şi manipulare. Soarta psihologiei în comunism nu a fost lămurită deplin. Istoria consemnează doar lovituri primite, deoarece era considerată subversivă, nu şi folosirea ei de către comunişti. Profesorul Ion Mânzat crede că atât timp cât psihologia se ocupă de sufletul omului, în care există forţe ascunse de necontrolat şi care are o tendinţă naturală spre libertate, acest câmp de cunoaştere este foarte incomod pentru orice dictatură:

„Niciun dictator n-a admis şi n-a acceptat psihologia! Hitler, când a venit la putere, în 1933, a desfiinţat imediat toate catedrele de ştiinţe sociale, în frunte cu psihologia. La ruşi a fost desfiinţată psihologia adevărată şi a fost înlocuită cu pavlovismul ăla imbecilizant, ce propovăduia ideologic reflexul condiţionat. O imagine superbă - căţeaua sovietică salivând la becul american. Că becul a fost inventat de Thomas Edison, american. Revenind, în Cuba nu a existat niciodată facultate de psihologie!“, spune Mânzat.

Există şi psihologi care au o imagine mai puţin agresivă despre raporturile dintre regimul ceauşist şi psihologi.

De la sfârşitul anilor ‘70, autorităţile mai degrabă au ignorat domeniul, crede Aurora Liiceanu: „Psihologia a fost o disciplină de tipul «ciocul mic» - «Staţi cuminţi, faceţi ce vreţi şi nu ne interesează». La Institutul de psihologie am trăit puţin «în seră», ca să spun aşa. Am avut colegi care au suferit că nu au fost utili social şi trăiau dramatic situaţia asta. Nu se mai făcea psihologie aplicată. A fost o perioadă când aveam contracte, dar pe care nu se uita nimeni. Cei de la minister erau atât de troglodiţi, încât schimbau ce voiau... şi, de fapt, nici nu-i interesa nimic. Eu am preferat să citesc, să-mi văd de studiile mele, dar după Revoluţie am coborât în stradă, printre oameni. Acest l