„S-a terminat totul pentru mine când am aflat de condamnare. Am fost marginalizată de toată lumea, de colegi, apropiaţi, prieteni, toţi" - acestea sunt cuvintele unei tinere condamnate penal din greşeală. Din fericire, sentinţa nu prevedea pedeapsa cu închisoarea, căci, altfel, fata ar fi fost închisă fără discuţii şi ar fi încercat de după gratii să-şi dovedească nevinovăţia.

Pare total de necrezut. De regulă, astfel de situaţii sunt întâlnite în filme sau în telenovele, unde eroul/eroina este condamnat/ă pe nedrept (pentru a se asigura simpatia publicului) şi jură să iasă din închisoare şi să se răzbune pe adevăratul vinovat. Cam ca în romanul „Contele de Monte Cristo", de Alexandre Dumas. Totuşi, în situaţia de faţă, nu putem trece peste aspectul că faptele relatate s-au petrecut în România anilor 2000. Cu alte cuvinte, după Revoluţia din 1989, astfel că nu mai beneficiem de scuza unui regim represiv care să fi condus la o astfel de soluţie total injustă. Ok, să zicem că a greşi este omeneşte. Însă cum se poate ca, o dată eroarea dovedită cu prisosinţă, judecătorii şi celelalte organe ale statului competente să nu încerce s-o remedieze? Ba, chiar mai rău decât atât, conform relatării tinerei în cauză, de-a lungul celor opt procese deschise pentru a-şi dovedi nevinovăţia, aceasta s-a lovit adesea de piedici puse de instanţă, în încercarea de a acoperi eroarea iniţială. Culmea, după ce că a fost condamnată fără să aibă nicio legătură cu cauza, după ce că viitorul i-a fost furat, iar viaţa i-a fost distrusă, când se arată nerăbdătoare cu privire la clarificarea situaţiei sale, judecătorii îi reproşează că n-a auzit de bun simţ. Poftim?! Serios, cum este posibil aşa ceva? Iar penibilul sistemului în situaţia dată nu se opreşte aici. Statul, prin Ministerul de Finanţe, argumentează că tânăra nu este îndreptăţită la despăgubiri, pe motiv că nu a stat închisă