Exista in educatie o idee despre evaluarea prestatiei discipolilor – elevi sau studenti –, care, fara a face obiectul unei norme scrise, este mentinuta, in general, in atentie de toti profesionistii domeniului. Ea se refera la evidenta ca intr-un grup de discipoli (o clasa, o grupa de studenti, un an de studiu) prestatia lor va fi, in mod previzibil, inegala, unii nefacand fata cu brio sarcinilor invatarii, altii descurcandu-se binisor, iar altii stralucind. Drept urmare, si notarea va reflecta aceasta stare de fapt, inscriindu-se intr-o curba a lui Gauss. Pe aceasta, George Pruteanu o arata ca fiind "distributia valorilor in grupuri mari si aleatorii (adica fara selectii prealabile), care corespunde si logicii bunului-simt – putini la extremitati (foarte rau si foarte bine), multi la mijloc (mediocru)". Urmand aceasta ordine, daca numarul corigentilor (sau al "picatilor" la un examen) depaseste o proportie rezonabila – sa zicem jumatate din total –, problema nu mai este a discipolilor, care n-au invatat, ci, foarte probabil, a evaluatorului, care si-a stabilit standarde prea inalte sau nu a muncit eficient cu invataceii pentru a-i aduce in interiorul grilei de evaluare cu o cantitate (si calitate) a cunoasterii rezonabile.
Nu despre educatie vreau insa sa vorbesc acum, ci despre circumstanta ca felul acesta de a pune realitatile in ecuatie se poate aplica si chestiunii bugetare ajunse in stadiul discutarii ei in Parlament. Nu ai nevoie de multe argumente pentru a sti daca lucrurile sunt sau nu in ordine cu proiectul de buget pe 2009 (uite ca au si trecut aproape doua luni din noul an!). Daca tii seama de numarul interpelarilor alesilor pe aceasta tema – circa sapte mii –, ai imaginea unei profunde, grave inadecvari. Conform oricarui calcul in grila lui Gauss, fie ca raportezi, cum s-a facut deja, aceste interpelari la numarul parlamentarilor, fie ca iei d
