Înainte, aproape orice călătorie începea într-o gară şi se sfîrşea în alta. "Cum ai călătorit?", "A avut întîrziere?", "A fost cald în compartiment?", "Ai avut cu cine sta de vorbă?", "Cum era timpul la munte?" - erau întrebările standard care te aşteptau la destinaţie. Şi mai erau ouăle fierte, puiul cu miros de tren, sarea pusă în flaconul de medicamente, prăjitura de casă din cutia de pantofi, mărul, sticla cu apă. Călătoria cu trenul era privită pe atunci ca un eveniment.
Personalul, cel de toate zilele
31 decembrie 2008, ora 14,11. Personalul 3005 care pleacă din Bucureşti spre Braşov este mult mai aglomerat decît într-o zi obişnuită, atunci cînd e asaltat de navetişti. Sînt întîrziaţii, aşteptaţi de prieteni pe la vreo pensiune sau cabană de pe Valea Prahovei, grupuri de tineri care nu par să aibă vreo ţintă în ultima zi a anului şi familiile care îşi vor petrece Revelionul pe la rude, la Chitila sau la Nistoreşti, şi cară după ei piftiile, damigenele cu vin, murăturile. Cu toţii au mizat pe faptul că cei care au avut de ajuns undeva au ajuns de mult şi că trenul va fi gol.
Un puşti îşi butonează telefonul mobil: "Cum zici că se cheamă locul ăla de sînteţi voi acuma? Comarnic? Păi ajung şi eu, nu ştiu cînd că abia a plecat trenul!". Un moş îşi aranjează meticulos sacoşele în spaţiul pentru bagaje. Scoate o sticlă, trage o duşcă, apoi o pune la loc. Ai zice că întreg aranjamentul bagajelor a avut drept scop ca sticla să-i fie la îndemînă, însă nu la vedere. Din compartimentul alăturat răcneşte un bărbat. Îşi ceartă nevasta, la telefon. A cumpărat un tort prea scump. "Ce a fost, fă, în capul tău? Nu-ţi făcea mă-ta tort de Revelion? La ce ţi-o fi trebuit?"
Trece "naşul", într-un palton jerpelit, cu două numere mai mari. Sînt "naşi" de personal şi "naşi" de rapid, căci există şi aici o ierarhie. Acesta e un ins slab şi melancolic, a cărui
