Pe 24 februarie, oltenii iubesc cu foc. Între dusul copiilor la şcoală şi tocatul legumelor pentru ciorbă, între drumurile de la o bancă la vreo consultaţie costisitoare la medic, între pauzele de masă de la serviciu şi starea vremii de la jurnalul de seară, craiovenii, oameni obişnuiţi, mai găsesc timp şi pentru dragoste. Pentru Dragobete.
Un pic grăbiţi, niţel zgribuliţi, trec braţ la braţ prin faţa Universităţii. Fercheşi foc în hainele bune, de oraş - el cu geacă de fâş şi căciulă sură de astrahan, ea cu basmaua generos înflorată şi haină maro, asortată la poalele fustei - merg după obiceiul oamenilor simpli şi sinceri de la ţară: bărbatul c-o juma' de metru mai în faţă, în spate gura femeii, care îl urmează neobosită. Deloc afectată de poziţia inferioară, femeia boscorodeşte peste umărul consortului: de-ale casei, de-ale copiilor, de-ale lor. Din timp în timp, bărbatul încuviinţează tăcut, se mai smuceşte un pic şi grăbeşte pasul. Pare c-ar fi rost de ceartă. Dar nu, este chiar ora de tandreţuri ale familiei Safta Marin şi Steliana, din Făureşti, Vâlcea. Una dintre dovezile dragostei lor împlinite - de numai 37 de anişori - este chiar excursia în inima oraşului.
„Venirăm de dimineaţă la Craiova“, anunţă mândru Marin, dându-se mai aproape de muiere şi strângând-o protector de braţ. „O adusei la control chiar înainte de Dragobete, ca să se facă bine, c-a pus proteză valvulară la inimă“. Măgulită de gestul bărbatului ei, femeia încuviinţează tăcut, strângând preocupată basmaua sub barbă. În faţa străinilor, îi dă întâietate la vorbă. „Dacă nu vin eu cu ea când e la greu, cine să vină? Aşa am fost de tineri, ne-am ajutat, ne-am stat sprijin unul altuia, de-aia a şi durat atât... Ne-am luat prin relaţii, rudele ne-au pus în faţă. Pe-atunci dragostele erau mai cu perdea, să ştim doar noi şi atât, nu ca în ziua de azi, când fetele nici nu termină