Asta e o poveste despre cum e să stai, într-o relaţie, pe muchia dintre ridicol şi înduioşător, pe care am promis-o răspunzând comentariilor de la o postare trecută. Şi ce ocazie mai bună decât Dragobetele să o istorisesc ? Să purcedem, deci. Se făcea că era primăvară, acum vreo câţiva ani, iar eu habar nu am de ce “mă certasem” cu iubita. Zău, chiar nu mai ştiu motivul, au fost atâtea că, şi dacă aş fi supercomputerul IMB, tot mi-ar fi greu să le ţin socoteala :-) Ce ştiu sigur e că situaţia nu-mi convenea deloc (e posibil să fi simţit şi niscaiva sentimente de vinovăţie, dar v-am spus că memoria mea selectivă e foarte uitucă ). Flori? Îi cumpăresem o data, însă eu am luat ad literam răspunsul „nu trebuia”, aşa că le-am aruncat pe geamul maşinii. Bomboane? Aiurea, ce, să aibă motive să dea vina pe mine că s-a îngrăşat? Alte idei? Mda, bine că sunteţi voi romantici şi plini de imaginaţie. Eu cam rămăsesem în pană. Până când, deodată, am avut o străfulgerare ce m-a făcut să mă simt genial la vremea respectivă, dar care încă mă face să roşesc stingher chiar şi acum, când scriu rândurile acestea.

Ea era plecată cu treburi într-un oraş de provincie, pe numele lui Călăraşi. Care treburi, printre altele, însemnau şi organizarea unui concert „Sarmalele Reci”. Închipuiţi-vă Big Bang-ul din mintea mea: eu, uşor disperat, ea, vrând-nevrând, cu urechile la Sarmalele Reci. Cele două imagini se întâlnesc, se hârjonesc, se contopesc, dau naştere IDEII. Vă sună telefonul? Poate că vouă nu, dar unui amic de-al meu i s-a întâmplat în minuta următoare. „Salut. Ai numărul de telefon al lui Zoltan Andras? „…” „Bine, poţi să mi-l dai şi mie să mă fac de râs?” Aşa ar fi trebuit să spun, dar eu doar i l-am cerut, senin, fără să-i dau socoteală despre zbucimul ce mă mâna la acţiune. Numărul gata notat cu atenţie, am trecut la pasul doi, cel mai greu: l-am format. Parcă mă aud şi