Bugetul din 2009 a avut parte, in parlament, de o lectura superficiala si mercantila. Nimeni nu a citit dincolo de amendamentele proprii (si, daca au fost cateva mii, inseamna ca, de citit, parlamentarii au avut parte de lectura din scrierile proprii) si nimeni nu a pus in discutie principiile unei filosofii bugetare care a ramas apanajul retoric al puterii. Ministrul de Finante si premierul spun ce vor - ca este un buget al dezvoltarii, al normalitatii, al investitiilor -, fara ca vreun personaj politic sa aiba vreo replica de substanta in aceasta chestiune. Rolul opozitiei tocmai acesta ar fi fost: de a critica liniile fundamentale ale bugetului, si nu de a duce o lupta de gherila parlamentara blocand dezbaterile cu mii de amendamente, majoritatea penibile. In consecinta, bugetul a ramas asa cum l-a vrut retorica puterii. Ce dezvoltare aduce, insa, bugetul? In structura sa, dezvoltarea vrea sa fie o consecinta, si nu un determinant. Aceasta pentru ca nu exista obiective majore, definite conform unei strategii de dezvoltare. Kilometrii de autostrada sunt iluzorii, renasterea agriculturii, o vesnica promisiune, reindustrializare, specializare sau orice altceva, inconsistente. Apoi, nu poti sa sustii dezvoltarea atunci cand Educatia si Sanatatea nu primesc mai multe fonduri decat in anii precedenti si nici atunci cand lipseste definirea unor mari proiecte. Sigur, nu e treaba Ministerului de Finante de a stabili prioritatile dezvoltarii, dar bugetul, ca act politic, poate sublinia aceste aspecte. Finantele fac, in buna masura, un act contabil, dar guvernul in sine trebuie sa aduca aceasta latura politica definitorie a unei bune guvernari. Cum ea nu apare prea clar (anii trecuti era mai conturata, dar complet ignorata in executia bugetara), ramane sa fie un buget al normalitatii. Cresterile de venituri bugetare, de venituri fiscale, de cheltuieli bugetare, toate la