Septembrie 1999, Bucureşti
Schiţă pentru portretul unui "mare" român (nu spun cine, persoană însemnată...): personaj fără relief, fără structură, fără aură. Tipul de intelectual fad, minimal, despre care tot ce poţi spune e că "are studii superioare". Fundamental cumsecade şi - prin lipsă de anvergură - onest. Om-subiect, predestinat să fie materia primă a altora. Asimilabil, în cel mai bun caz, provinciei cehoviene, băiat bun şi plicticos, inobservabil. În mod normal, ar fi trecut prin viaţă anonim, progresînd lent spre un prestigiu cuminte, calendaristic (cu premii şi menţiuni de onoare la împlinirea vîrstelor rotunde), prestigiu de pensionar "la locul lui".
Ce se întîmplă cînd, asupra unui asemenea personaj, cade perpendiculara unui destin public? Ce se întîmplă cînd, la orizontul mediocrităţii, răsare, imprevizibil, un eu artizanal, fabricat de împrejurări, stimulat abuziv de nebunia istoriei şi a oamenilor? Sînt întrebări care depăşesc contururile modeste ale personajului. Platitudinea devine mister. Cînd "omul fără însuşiri" ajunge să fie important, "elecţiunea" lui devine semnificativă. Ceva - în alcătuirea palidă a insului - atrage descărcarea electrică a evenimentului. Născut spre a fi eclipsat, personajul ajunge să iradieze. Pare cuplat brusc - şi inexplicabil - la o stea bună.
Un asemenea accident poate avea cel puţin două explicaţii. Potenţarea inargumentabilă a mediocrităţii e fie semnul unor vremi decadente, care aduc la rampă aluviuni obscure, fie manifestarea unei latenţe eclatante, pe care mediocritatea nu făcea decît să o ascundă. În primul caz, avem dovada că ceva, în substanţa vremii, e stricat. În cazul al doilea, ni se arată că ceva, în adîncul omului (fie el oricît de mediocru), e recuperabil. Insul despre care vorbesc se încadrează, cred, mai curînd în prima variantă.
Mai 2008, Berlin
Peter Sloterdijk, într-un
