● Anne Enright, Reuniunea, traducere şi note de Magda Teodorescu, Editura Polirom, 2008.
Cînd Liam Hegarty este în cele din urmă găsit mort, Veronica Hegarty, sora lui şi a încă zece suflete, unele moarte, altele încă în viaţă, dar profund zdruncinate, se hotărăşte să se apuce de scris. Scopul ei este să afle ce anume i-a provocat fratelui moartea, mai precis sinuciderea (prin înec), dincolo de alcoolismul care-l îngenunchease de ani buni. Mergînd pe urmele trecutului - acest "eveniment improbabil", care poate nici nu a avut loc - Veronica dezgroapă sau chiar făureşte amintiri care poate ar fi fost mai bine să rămînă neştiute. Retrospectiva începe din 1925, cînd era bunica fată. Nu e un joc de cuvinte, ci chiar Ada Merriman, bunica naratoarei. De ce tocmai ea? Pentru că hotărîrile sale, alegerile sale, acţiunile sale vor ajunge să aibe consecinţe nebănuite în viaţa nepoţilor săi. Cum ar fi de exemplu, relaţia acesteia cu Lambert Nugent care, după moartea soţului ei, îi va deveni amant, pentru ca mai apoi să-l abuzeze sexual pe Liam, cînd acesta avea nouă ani şi se afla, peste vară, în casa bunicii. Veronica, sau Vee cum era strigată la opt ani, îl însoţise pe perioada vacanţei şi într-o zi fusese martora incomodă a perversităţii bărbatului: "M-a izbit ciudăţenia celor văzute cînd am deschis uşa. De parcă penisul domnului Nugent (...) crescuse în mod straniu şi înflorise în vîrf, dînd naştere formei mari şi greoaie a unui băiat (...) Şi înainte să-mi lămuresc scena, îmi amintesc că-mi ziceam: Deci, ăsta e secretul. Lucrul acela din pantalonii bărbatului - asta face cînd e furios, creşte în forma unui copil nefericit".
Conştientizarea acestui episod explică, cu siguranţă, şi ura viscerală a naratoarei faţă de mama sa, pentru că "în anul în care ne-ai trimis acolo, fiul tău mort a fost agresat (...) şi acea agresiune a fost suficientă pentru a-l trimite
