Tinereţe fără bătrîneţe - titlu de basm de adormit copiii sau, mai curînd, de adormit bătrînii insomniaci. Oare cum ar arăta o tinereţe eternă, fără bătrîneţe? Cred că searbădă, monotonă, stereotipă, asemenea raiului promis bătrînilor care au fost cuminţi. Într-o tinereţe eternă, cred că ne-am plictisi de noi înşine, de imobilitatea propriei mutre - am dori o schimbare de look, de mentalitate, de preferinţe, cu alte cuvinte, un soi de îmbătrînire mai blîndă, mai tolerantă, "cu faţă umană".
Si jeunesse savait, si vieillesse pouvait - dezirabilă interşanjabilitate! Da, bătrîneţea "ştie", a dobîndit cunoaştere, dar la ce-i mai foloseşte? Doar la acele lamentabile, siropos nostalgice "ehei, pe vremea mea!".
În ce mă priveşte, nu mă pot refugia nici măcar în idilicele "pe vremea mea". La mine e vorba de bătrîneţe fără tinereţe. Bătrîneţe am din abundenţă, har Domnului, dar tinereţea mea a coincis cu cele mai odioase tribulaţii ale secolului al XX-lea. Rebeliunea legionară, pogromuri, spaime; excluderea rasială din liceu (eu, premianta clasei, tocilară, da, dar orgolioasă premiantă), spaime; războiul antonescian, daţi afară din casa noastră, marginalizarea la periferia oraşului, stigmatizarea cu steaua galbenă în piept, umbra neagră a trimiterii în lagărele de exterminare, spaime; intrarea ruşilor în orăşelul ex-patriarhal unde locuiam, comunismul, spaime; tatei i se ia a doua oară tot ce avea, stabilizarea, mama moare de inimă rea, spaime; plecarea la Bucureşti la studii în sărăcie lucie, cantinele studenţeşti cu fasole şi cuburile de mămăligă rece, zilnic; primii ani de căsnicie (care ar fi trebuit să fie dacă nu de miere, măcar de marmeladă), într-un apartament la comun, cu încă două familii străine (o singură baie, o singură bucătărioară); soţ mereu dat afară din presă, pentru că în timpul studenţiei, la Cluj, a fost secretar de redacţie la o gazetă a
