Inainte de a fi o succesiune abstracta de cifre, plenare si decizii politice, comunismul romanesc inseamna un sir de destine ale victimelor. A le recupera identitatea, in contra unei tentatii amnezice, reprezinta unica modalitate de a onora o datorie de memorie. In cele din urma, condamnarea regimului comunist, in baza Raportului Comisiei prezidate de Vladimir Tismaneanu, indica, dincolo de orice ambiguitate, existenta unui moment in care statul roman isi asuma culpa sa istorica. Evocarea victimelor era dublata de fermitatea unui angajament etic si politic, in egala masura: acela de a nu mai recunoaste continuitatea cu ilegitimele republici populare si socialiste. Departe de a fi o iluzie, anticomunismul democratic devenea unul dintre pilonii regenerarii republicane.
In aceasta serie a edificarii liberale a unei constiinte democratice, Mihail Farcasanu ocupa o pozitie canonica. In mai mare masura decat oricare dintre contemporanii sai, el ilustreaza posibilitatea unei sinteze fecunde intre personalismul liberal si atasamentul constitutional. Campaniile sale, din tara sau din exil, anticipeaza, simbolic, eforturile de dupa 1989 de a imagina o alternativa la patriotismul gregar si nevertebrarea civica. Traditia libertatii, romaneasca si europeana, isi recunoaste in Farcasanu un precursor si o voce distincta.
In egala masura, destinul sau, marcat de a o tragica damnatio memoriae, este parte din traseul unei intregi elite politice si intelectuale confruntate cu optiunea binara a colaborarii sau distrugerii. Familia Farcasanu, al carui profil este acum reconstituit, participa la un intreg proces de constructie nationala, dupa cum aceleiasi familii ii va fi dat sa fie supusa unei incercari a exilului, mortii si pauperizarii. De la Mihail Farcasanu si fratele sau Nicolae, pana la Paul Zotta si Ion Zurescu, cronica acestui neam este cronica ridicarii si prabus
