Despre ce nu poti vorbi trebuie sa taci - spune decizia filozofului ajuns la capatul limbajului si mult in afara nevoii de exprimare. Decretul lui Wittgenstein prefera sa puna capat crizei prin fuga. De ce am vorbi despre ce nu putem vorbi? Exista un raspuns deloc flecar la aceasta intrebare. Se poate vorbi foarte mult si util despre ce nu se poate vorbi, dar numai si numai in afara lumii de severitate logica draconica a lui Wittgenstein. Si anume, in toate imprejurarile in care puterea mizeriei umane si dezorientarea societatilor decazute provoaca sila si indeamna la tacere. Mai ales despre aceste lucruri trebuie vorbit. Imperiul politic si social care scapa Regulii Wittgenstein e enorm si cuprinde deopotriva dictaturile care interzic, dar si democratiile care compromit nevoia de exprimare. Romania e un caz diabolic in materie, pentru ca a pus cap la cap ambele situatii si a nimicit, aproape cu totul, sensul discursului etic. Dupa ce am tacut despre ce nu aveam voie sa vorbim, am inceput sa vorbim despre ce nu merita un cuvant. Altfel spus, tacerea de moarte, impusa prin forta de comunism, a fost urmata si prelungita de incontinenta verbala a democratiei, care a invatat sa ramifice si sa amplifice exegeza vorbita a nimicului si actualitatea comentata a minciunii. Lipsa de sens a acestui continuum, in care alterneaza linistea completa si zgomotul extrem, e desavarsita.
Pamant sub noroi sub eter
Dictum-ul lui Wittgenstein e valabil la el acasa: in eter, in zona rarefiata a perfectiunii anistorice. La noi, pe pamant, sau, mai degraba, in noroiul care acopera primul metru si ceva de deasupra solului, cuvantul e obligatoriu.
Inainte de 1989, tacerea celor ce aveau ceva de spus se auzea in doua feluri. Mai intai, prin refuzul sau eschiva care ii ajuta sa nu vorbeasca despre si in folosul comunismului. Apoi, vorbind despre altceva. Nimic nu explica mai
