Colegei mele Speranţa Rădulescu i s-a cerut să scrie un articol despre manele pentru Enciclopedia Britanică. Excelent, în sfîrşit voi citi şi eu ceva serios pe tema asta! - mă gîndeam eu în timp ce semnam tot felul de hîrtii legate de această cerere. Ei poftim, ce caută manelele în Enciclopedia Britanică? - s-a revoltat cineva. Iar ne facem de rîs! - a pufnit altcineva cînd i-am povestit, încîntat, despre viitorul articol. Asta nu e muzica noastră - a mai completat, revoltată, persoana. Dar a cui? - m-am interesat eu, naiv. A ţiganilor parveniţi! - a venit prompt răspunsul.

Deci aşa, nici măcar a "ţiganilor" în general, ci doar a unei categorii de ţigani care, după socotelile mele impresioniste, nu poate fi, numeric, prea mare. Atunci de ce auzi manele dintr-un capăt în celălalt al ţării, iar Google îţi oferă în 0,07 secunde mult peste 3 milioane de intrări? Manelele se vînd bine, sînt (şi) o marfă, de acord, dar dacă ceva se vinde foarte bine înseamnă că există şi clienţi foarte numeroşi. Cum să spui atunci că nu au nici o legătură cu ţărişoara noastră, unde se cîntă, se vînd şi se cumpără toate aceste manele, şi că doar "ţiganii parveniţi" ne fac iar de rîsul lumii!?

Manelele sînt, fără doar şi poate, unul dintre cele mai reprezentative fenomene sociale din România postcomunistă. Fiind muzică, ele sînt percepute însă doar la capitolul "fenomene culturale" - iar din acest punct de vedere, manelele nu sînt, tot fără doar şi poate, cel mai înălţător act de cultură realizat în ultimii douăzeci de ani. Fiind "cultural" prost văzute, se consideră însă că ele nu au nici o relevanţă şi, în consecinţă, nu au de ce să fie abordate şi "social": ceea ce contează pentru noi este cultura, acea Kultur de sorginte germană, das rein Geistige. Şi, ce-i drept, nu e prea mult Geist în manele... Dar totuşi, de ce există ele şi ce ne spune existenţa lor copleşitoare des