Scârbiţi peste măsură de tot ce e în jur, câteodată ne-ar plăcea să putem schimba ţara, cu o telecomandă izbăvitoare. Sursa: Zoltan Lorencz

Dar asta nu se poate şi, de cele mai multe ori, ne resemnăm. Năpădiţi de manele şi E-uri, cu tot ce înseamnă asta, filosofic vorbind, închidem uşa în urma noastră şi credem că ne putem detaşa. E fals. Oricât de deştepţi ne-am crede şi fără de prihană, facem parte din peisaj. Noi ne aducem contri buţia la dezastru, la mizeria pe care o contemplăm cu o plăcere bolnavă, masochistă. Spunem: românii de azi îşi dau viaţa în bătălii care se poartă la mall. Miza e mare, sunt taxe de protecţie zdravene la mijloc.

Spunem: în trecut, bătăliile se duceau departe de camerele de filmat, în noroi. Eliberarea Basarabiei era un lucru cu adevărat copleşitor. Nu vom cunoaşte niciodată adevărul despre fiecare soldat sau ofiţer de pe frontul de Est. Nu avem cum să ştim ce-l mâna pe el în luptă, dar putem bănui. Aceea era o miză adevărată.

Apoi spunem că e deplasată comparaţia. Chiar e deplasată? Până la urmă, este vorba despre două realităţi al căror singur punct comun e poporul român. Cuvânt mare, poporul. Apoi ne întoarcem la mărunţişurile care ne ocupă vieţile şi pentru care ne plângem că nu s-a inventat încă o telecomandă.

Spunem că n-avem nicio legătură cu marile subiecte care frământă, azi, societatea. Scriem „marile subiecte” între ghilimele, să fim ironici. Bătaia de la mall ne indispune. Noroc că în ziua aia n-am fost acolo, spunem. Săbiile ninja din centrul Craiovei? Bâtele şi împuşcăturile la alegerile pentru o primărie obscură? E de la ei, şi mai desfacem o bere. Violatorii care nu se astâmpără şi oferă, zi de zi, pretexte pentru pornirile extremiştilor italieni? Bine că au plecat din ţară, să se spele cu ei pe cap, spunem. Nici nu ne mai mirăm când aflăm despre şmenul de la Sinaia al unui