După aproape 20 de ani de la reinstaurarea democraţiei România a devenit, dintr-un lagăr al regulilor sufocante, un cimitir al regulilor şi politicilor neaplicate. În România nu există încă democraţie, există unele dovezi de democraţie.

L-am preluat pe Jean Francois Revel din cartea sa Tentaţia totalitară. Ne-am cucerit libertatea şi am intrat în democraţie cu o politică a dezvoltării şi o economie subdezvoltată pentru ca azi să avem un vast potenţial de dezvoltare, dar o politică subdezvoltată. Câtă vreme sursa de finanţare a partidelor şi averilor politicienilor se află în primul rând în averea publică este iluzoriu să credem că România îmbrăţişează un viitor mai bun sau măcar mai la adăpost de criza economică. Prioritatea priorităţilor pentru "sistem" adică încrengătura politico-birocratică-afaceristă este conservarea puterii pentru a se realiza împărţeala averii statului. Acest sistem nu e interesat de progresul ţării nici de binele oamenilor pentru că există un conflict de interese: o mai mare libertate a cetăţenilor şi o mai puternică autoritate a instituţiilor atacă puterea sistemului. Un sistem de guvernare a economiei poate fi imoral, dar să funcţioneze bine; el poate fi moral, dar să funcţioneze rău. Ce ne facem însă cu un sistem care este şi imoral şi ineficace. Avem sumedenie de exemple foarte "proaspete": numiri guvernamentale "grase" pentru mari învinuiţi penal - Costel Iancu, Ionel Manţog sau respingerea Ordonanţei de urgenţă pentru protejarea spaţiilor verzi în favoarea intereselor imobiliare.

Cercetările cele mai recente în neuro-ştiinţele sociale recomandă să te încrezi în propriile reacţii emoţionale acolo unde ai dobândit o amplă experienţă. Dacă e aşa vreau să spun că imperfecţiunile în aplicarea unor politici oneste sunt cele mai adesea inevitabile şi deci acceptabile. Însă

sacrificarea politicilor