Deşi presa românească a vremii nu a scris un rând despre această istorie ce implica poporul prieten iranian, în februarie 1989 opinia publică din Vest era şocată de un document emis la Teheran şi care condamna la moarte o mână de oameni care îşi legau numele de o carte. Fatwa, edict emis de autorităţi religioase recunoscute, reglementează, pe baza legilor fundamentale ale islamului, aspecte din viaţa de zi cu zi a musulmanilor.
Cea de la 14 februarie 1989, transmisă pe calea aerului de postul de radio iranian, îl condamna la moarte pe autorul Salman Rushdie pentru scrierea şi publicarea cărţii "Versetele Satanice". Autorul acestei fatwa, ayatolahul Ruhollah Khomeini, nu ar fi citit, se pare, cartea.
"Versetele Satanice" au ca punct de plecare Coranul şi textul nu conţine nici o blasfemie. Autorul chiar atenţionează în incipit că domeniul cărţii e ficţiunea şi că nu este vorba despre o descriere a realităţii: "ceea ce se povesteşte aici nu este serios, chiar dacă este vorba despre lucruri cum nu se poate mai teribile". Este mai degrabă o parabolă ale cărei ingrediente sunt umorul, fantasticul, jocurile de cuvinte, realismul magic. Mai mult sau mai puţin întâmplător, una dintre figurile înfierate a fost considerată ca amintind chiar de cea a ayatolahului, înfăţişat ca un fanatizat cuprins de demenţă, ucigaş de copii şi drept unul care a trimis la moarte sigură soldaţii iranieni în războiul cu Irakul: "Gibreel a înţeles că imamul îl va sacrifica fără a clipi aşa cum făcuse cu muntele de soldaţi, acum morţi, de la poarta palatului, că nu e decât carne de tun în slujba intereselor clericului". Iritarea trebuie să fi fost desigur mare printre cititorii fundamentalişti când au văzut că divinitatea apare sub chipul unui bătrânel de înălţime medie, cu ochelari, barbă sură şi umeri acoperiţi de mătreaţă. Mai mult, la bordelul numit
