Sub asaltul vestilor proaste despre insinuarea crizei in economia si in viata noastra, ma intreb cum ar fi aratat Romania fara marile investitii straine.
Imaginea este, asa ca in matematica, o reducere la absurd, deoarece ea presupune si ipoteza ca nu am fi devenit tara membra a Uniunii Europene. Ceea ce ar fi presupus zero bani europeni, legi croite pe masura oligarhilor care isi cumpara locuri in Parlament, adancirea saraciei, justitie pentru baietii cu bani si inflatie galopanta, ca in Zimbabwe. Lista poate fi largita, insa cred ca este o pierdere de vreme sa insist asupra imaginii unei tari care ar fi fost o varianta soft a Nigeriei. Investitii straine – ioc, deoarece o tara saraca si cu buzunarele rupte nu invita la risipirea banilor.
Se simt acum in retorica politica romaneasca puseuri de protectionism, oarecum firesti in criza, ele fiind intalnite in toate tarile lumii. Exista insa si o parte buna a prezentei investitorilor straini. Suntem oarecum solidari in criza asta, deoarece ceea ce ne tine impreuna este chiar banul in miscare. Sigur, suntem deranjati de capitalurile speculative, acelea care se arunca asupra leului, pe care il cumpara si il vand cu viteza fulgerului, dand de podea cu moneda nationala. Aici insa avem, din fericire, probabil singura protectie reala a Romaniei in fata crizei: luciditatea si, sa admitem, profesionalismul bancii centrale. Exista insa si investitori-parteneri, majoritatea corporatiilor care au intrat in marile afaceri. Bancile straine, de pilda, nu s-au bulucit sa-si scoata banii din Romania, pe care in definitiv i-au strans de la deponentii din tarile lor. Oricat le-am critica pentru aiuritoarea politica de dobanzi, care risca sa arunce in neplata sute de mii de romani, nu putem sa nu admitem ca au si un rol stabilizator.
Ele nu pot credita la comanda nici firmele, nici populatia, deoarece nu
