Acum vreo câteva luni, a făcut mare vogă într-un ziar londonez un articol despre cum să atacăm criza cu obiceiurile bunicilor: făcând dulceaţă acasă în loc să o cumpărăm, fără să mai aruncăm mâncare aiurea, reparând pantofi etc. În alte părţi de Occident, „economia cârpelii” şi a trasului de coadă începe să devină o necesitate.
Maşinile mari petrec tot mai mult timp pe dreapta, mesele de restaurant sunt tot mai libere. Criza muşcă.
Umblând prin Bucureşti, Iaşi şi alte părţi de Românie în ultima vreme, nu am putut vedea cât de ocupaţi mai sunt cizmarii ţării. La vreo câteva malluri însă, aglomeraţia era încă simţitoare, chiar dacă mai puţin sufocantă ca odinioară. Congestia infernală a traficului de Bucureşti rămâne în continuare tronată de monştri pe patru roţi aflaţi într-un contrast samavolnic cu noroiul şi gropile de pe drumuri. Alte dovezi ale recentei epidemii de hiperconsumerism continuă să existe. Presa vorbeşte de criză, dar prezenţa ei nu e la fel de simţită. E greu de evitat sentimentul că România este într-o dimensiune paralelă, în care mofturile vor supravieţui cu mult după ce cuţitul va fi ajuns la os.
În ultimii ani, românii şi-au construit o întreagă identitate în jurul consumului furibund. Nimic mai prejos decât noţiunea de respect de sine a avut la bază marca de blugi, maşină sau faianţă pe care ţi-o puteai permite. Un prieten bun mi-a spus că a fost nevoit să accepte să aibă şofer şi maşină impunătoare fiindcă nu era luat în serios de prea mulţi interlocutori atunci când cobora dintr-o maşină mai modestă pe care o conducea singur.
Oricât de anacronic ar suna acest lucru, nu ne putem ascunde de realitatea că această identitate clădită pe branduri este putredă şi malignă. Mai grav este faptul că ea a fost perpetuată şi încurajată şi de politicieni şi alţi aşa-numiţi „formatori de opinie” care nu au se
