În cîteva ore, Ferguson a improvizat o apărare pentru meciul cu Inter
Una din marile întrebări ale fotbalului e de unde vine valoarea? Răspunsul cel mai frecvent, dar şi cel mai banal, spune că valoarea e totuna cu valoarea jucătorilor. E o afirmaţie corectă şi limitată, spectaculoasă, dar îngustă. Această idee pune, într-un fel, capăt fotbalului. Ea are ochi doar pentru valorile mari, pentru supervalorile care pot decide, adesea, un meci, sărind dincolo de calitatea propriei echipe sau a adversarului. Există ceva foarte nedrept în această siutaţie, pentru că, într-adevăr, cele 10-20 de secunde în care Lionel Messi bate singur o echipă mai bună sînt supremaţia inechităţii.
Ibrahimovici, Pernambucano (din nou, inexplicabil, cu Barca) şi alte figuri de tehnicitate monstruoasă sînt fotbalul jucat, cîştigat şi, într-un fel, devastat, în cîteva clipe. Evidnet, e tot fotbal. Iar secundele de cinematecă şi knock-out de pe genericul Dobrin-Hagi sînt tot ce se poate prescrie mai bun pentru memorie.
Tocmai aici e problema. Vizualizarea scăpărătoare a acestui gen de fotbal creează impresia, dar numai impresia, că fotbalul e un joc rezolvat de apariţia zeităţilor sau, altfel spus, de anomalii. Din acest unghi, fotbalul e foarte aproape, prea aproape, de un joc de noroc. Ceea ce ascunde cealaltă mare sursă de valoare, acea calitate care face din fotbal un joc echilibrat şi complex. Nu e clar cum poate fi numită această trăsătură şi s-ar putea spune că nici nu poartă un nume. Cea mai bună definiţie e exemplul.
L-aţi văzut marţi seară, pe San Siro. E acel ceva care te pune faţă în faţă cu Inter ( inclusiv Ibrahimovici) şi te ajută să rezişti, cu o apărare improvizată. Singurul care poate da relaţii despre fenomenul în cauză e Alex Ferguson. În orice caz, în dimineaţa meciului cu Inter, Ferguson ştia că poate conta pe doar doi apărători: Ferdinand şi Evra
