Elena Udrea a preluat o idee lăudabilă a vechiului Executiv cu privire la încurajarea turismului autohton, promovînd Ordonanţa tichetelor de vacanţă. Dar ce se ascunde în spatele unei afaceri de aproximativ două miliarde de lei rămîne o enigmă. Conform noului act normativ, angajatul poate beneficia de un bonus de vacanţă. Pentru cei neobişnuiţi să pătrundă în adîncimea subiectului, mărinimia Guvernului e un şirag de perle. Ce mai contează că e gros şi plin de lipoame gîtul antreprenorului român din turism. Încă de la început trebuie ştiut că tichetele nu cad din cer. Fiecare angajat este obligat – conform OUG – să consimtă în scris că va cotiza lunar, cel puţin patru luni (maximum, unsprezece), în limita a aproximativ 25% din salariul minim pe economie şi a maximum 100%, în vreme ce o sumă cel puţin egală – sau mai mare – este plătită şi de angajator la fondul pentru tichete de vacanţă. Contribuţiile sînt scutite de taxe. Salariatului i se va deduce suma din impozitul pe venitul global, iar angajatorului, din impozitul pe profit. Tichetul de vacanţă nu este un dar guvernamental, ci un instrument de plată finanţat în comun atît de către angajat, cît şi de către angajator. Şi asta dacă ei cad de acord printr-o negociere directă sau printr-una intermediată de către sindicat. Adică, la un venit de 1.000 de lei, venitul minim al unui salariat cu studii superioare, angajatul trebuie să plătească cel puţin aceeaşi sumă (1.000), în decurs de patru luni, pentru a primi de la angajator tot 1.000. Aşa „şi numai aşa“ va beneficia la vară de un tichet de 2.000 de lei – în reţeaua agreată, nu oriunde. În condiţiile unui an în care firmele private nu se gîndesc la cîştiguri, ci la supravieţuire, e greu de crezut că vreun S.R.L. sau vreun S.A., cel puţin la începutul acestui an încercat economic, va fi dispus să participe la „jocul“ naţional al finanţării turismului autohton.