De fiecare dată când am fost în apropierea startului de campionat, fie că a fost începutul turului, fie al returului, ca în momentul de faţă, Universitatea Craiova şi-a prezentat obiectivul cu surle şi trâmbiţe.

Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu e un lucru rău să ai un obiectiv, pentru că, până la urmă, trebuie să îţi dovedeşti ţie, ca echipă şi club, că lupţi pentru ceva şi că nu vei fi doar o prezenţă mediocră în campionat.

De asemenea, este necesar să le inspiri oamenilor care vin să te susţină încrederea că îţi doreşti să ajungi undeva, că vrei să joci cât mai bine pentru a fi acolo sus, în elită. Publicul craiovean a fost mereu convins că, odată şi odată, tot trebuie să vină şi rândul nostru să fim mari, numai că nu prea am avut parte de acel moment până acum, iar Ştiinţa începe să piardă teren la capitolul încredere.

Mâine jucăm la Iaşi, iar acest meci reprezintă primul pas într-un retur de „maximă importanţă pentru destinele fotbalului craiovean“. Sau cel puţin aşa ne-a fost redată ecuaţia returului de către Mititelu, într-o emisiune de radio.

Situaţia în sine nu este chiar atât de fatalistă, pentru că nu trebuie să excludem nici un eventual eşec, indiferent de cauza sa. Şi, tocmai pentru că există şi această alternativă, returul nu ar trebui proclamat ca fiind „cel mai important“. Şi la anul există o şansă şi, dacă nu e la anul, e peste doi ani. Ideea în sine este că trebuie să ajungem acolo şi să nu ne facem de râs, să ne calificăm în grupe şi să dovedim că nu suntem altă echipă autohtonă, europeană doar până la „primul tur“.

De un obiectiv prestabi-lit, personal, mi-a fost întotdeauna frică, pentru că sunt multe probleme care răsar pe parcurs. Şi aici vreau să realizaţi că obiectivul nu este greu de atins, cât parcă mult prea proclamat ca fiind sigur de atins.

„Trebuie să tratăm fiecare meci precum o finală şi să le câştigăm pe t