Dialogul epistolar între Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, început acum ceva vreme în Suplimentul de cultură, continuă, într-o altă notă, în Observator cultural. Dragă Bogdan, După o lungă pauză, iată că revin. Unde rămăseserăm? De fapt, nu mai contează atît de mult, căci ne aflăm în proximitatea aceloraşi obsesii. Discutam cu un bun amic o poveste cu tîlc. Una cunoscută, dar rareori amintită. Povestea porneşte de la o observaţie simplă: literatura este singura artă cu o istorie atît de veche care nu a trecut prin schimbări radicale. Adică nu numai că un cititor de secolul XXI poate citi şi pricepe fără dificultate sensul unui Homer sau Dante, T.S. Eliot sau Brodsky, al Bibliei sau al lui Nabokov, dar şi aceşti autori s-ar putea citi între ei fără probleme. Sînt convins că şi Nabokov îl poate citi şi înţelege pe Dante, şi invers, fără impedimente majore. Homer ar putea „citi“ fără dificultate şi fără intermediari romane ca Doamna Bovary, Muntele vrăjit sau chiar Ulise. Trecînd peste elementele pur tehnice (limbă, alfabet, text scris etc.), literatura în înţelesul cel mai larg nu a suferit nici o schimbare esenţială şi radicală. Excepţie fac avangarda şi anumite curente experimentale, însă ele au fost şi vor rămîne marginale în literatură. Ca să ne dăm seama de unele schimbări fundamentale în alte arte, putem lua două exemple la îndemînă: artele vizuale şi muzica. Ţi-l imaginezi pe Bach ascultînd muzică dodecafonică sau pe Händel ascultînd punk industrial? Nu e imposibil, dar cu siguranţă ar fi nevoie de intermediari şi explicaţii. Între Michelangelo şi Malevici, ca să continui cu exemple ceva mai uşor de imaginat, e o prăpastie de netrecut, ca să nu mai zic că o conexiune între Da Vinci şi Duchamp necesită o armată de specialişti şi cîteva instituţii. Malevici îl poate privi şi înţelege pe Michelangelo, însă invers, procesul e de neimaginat. Mă îndoi