Una dintre ideile fundamentale ale statului modern este cea a contractului social, descrisă în cartea cu acelaşi nume de Jean Jacques Rousseau. Cu teoria sa politică, larg acceptată, încep, în anul întîi, cursurile facultăţilor de Ştiinţe Politice şi de Drept. Ştim deci, încă de prin secolul al XVII-lea, că noi, cetăţenii, recunoaştem monopolul statului asupra violenţei şi aşteptăm ca statul să-şi exercite acest monopol în mod eficient şi spre binele nostru. Cu alte cuvinte, noi, cetăţenii, renunţăm la dreptul nostru la violenţă în beneficiul organizaţiilor statului, în speţă al Poliţiei, care gestionează acest drept în numele nostru. Prin urmare, poliţia este cea care trebuie să acţioneze împotriva acelora care nu-i recunosc acest drept de monopol, deci împotriva cetăţenilor violenţi care atentează la un stil de viaţă trăită în mod responsabil şi tihnit. De cel puţin 70 de ani, românii au probleme serioase cu organizaţia sau cu organizaţiile desemnate să gestioneze violenţa. Vreo 50 de ani aceste instituţii au făcut uz de violenţă împotriva propriilor cetăţeni, iar de 20 de ani coabitează cu diferite grupări interlope pe care nu le deranjează prea mult. Un ziarist specializat în acest subiect spunea că harta clanurilor interlope din Bucureşti nu s-a schimbat în ultimii 10 ani. Poliţia română pare incapabilă să răspundă la cea mai simplă dintre toate sarcinile ce-i revin. Să aibă grijă ca viaţa cetăţeanului onest, liniştit şi plătitor de taxe să nu fie tulburată şi încărcată cu griji suplimentare, cum ar fi să-şi păzească la tot pasul pielea de infractori. Primul indicator al acestei stări de fapt este incapacitatea Poliţiei de a fi proactivă. Poliţia română funcţionează exclusiv pe bază de sesizări, plîngeri sau cereri. În procedurile ei nu se regăsesc implicarea proactivă, prevenţia, descurajarea şi, mai ales, capacitatea de autosesizare. Am aflat cu stupe