Din ce în ce mai mult mi se confirmă impresia că, în chestiunile importante, cei mai mulţi oameni nu-şi schimbă niciodată opiniile. Indiferent de dovezi, de experienţă, de acumularea faptelor, indiferent cît au citit – rămîn de neclintit. Orice discuţie pare inutilă. Mă-ntreb de ce scriem, de ce vorbim, cînd e evident că nu dialog e, ci o sumă de monologuri care se ignoră cu superbie. Îl citesc uneori pe domnul Bogdan Ducă, în Cultura. De fiecare dată, cu delicii. Deşi a devenit previzibil. În articolul de săptămîna trecută, ne-a explicat cum e cu criza. Evident, e vina stîngii. „Ani de-a rîndul – scrie domnia sa –, activiştii de stînga au presat guvernele şi sistemul bancar din Occident să nu mai fie... discriminatorii (cum altfel?). Ani de-a rîndul, lumpenul american (alcătuit din negri şi hispanici şomeri) a fost încurajat să îşi facă credite la bancă pentru a se facilita egalitatea întru bunăstare a tuturor cetăţenilor.“ Asta era. Deci ingineriile financiare, marile tunuri, lipsa de control asupra bursei, exacerbarea „visului American“ (destul de individualist în esenţă, deci, tot creaţie a stîngii, desigur) n-au nici o responsabilitate în criza asta. Singurii vinovaţi sînt sărăntocii de culoare mai închisă; se pare că şomerii albi, mai de soi, sînt exoneraţi. Amărăştenii ăştia nu şi-au văzut lungul nasului, pfui!, şi-au profitat de timiditatea bancherilor care nu au ştiut să se opună presiunii stîngii. Aferim! Acum, eu n-am nici o îndoială că domnul Ducă e un om citit; de multe ori emite idei coerente şi chiar corecte – sînt perfect de acord cu domnia sa, de exemplu, cînd acuză stînga occidentală de a fi purtătoare a noului antisemitism. Îi pot înţelege şi idiosincraziile faţă de stînga, la rigoare îi pot accepta şi rasismul (mai toţi avem alergie la cîte o culoare: mie nu-mi place rozul) – dar nu siluirea logicii. Slavă Domnului, alţii au opinii mai săn