Cînd Benjamin Fondane părăsea, în 1923, România pentru Franţa, o făcea, după propria sa declaraţie, pentru că nu mai suporta să trăiască într-o colonie a culturii franceze, dorea metropola însăşi. Se poate uşor deduce prestigiul pe care NRF o avea în mediul cultural românesc. Prestigiul s-a păstrat şi după instaurarea de către victoriosul vecin de la Răsărit a dictaturii comuniste în România, dar devenise un prestigiu al absenţei. Revista nu mai era accesibilă decît în puţine biblioteci, dar şi acolo, zăvorîtă la „Serviciul Secret“, consultată doar cu aprobare specială. Un episod grotesc şi tragic, cu profunde semnificaţii, cred, pentru sărbătorirea de astăzi, avea să se producă, fie şi prin absenţă, cînd revista – consecventă rolului ei spiritual major, de „roza vînturilor“ („la rose des vents“, o numise François Mauriac) – publicase, în 1957, textul lui Emil Cioran „Lettre à un ami lointain“. Deşi adresantul nu era numit, textul reprezenta, de fapt, un răspuns adus unor controverse epistolare recente cu fostul său prieten şi camarad de idei, Constantin Noica. Ambii fuseseră, înainte de război, suporteri ai Gărzii de Fier, organizaţie teroristă şi xenofobă, care se proclama creştin-ortodoxă. În pofida sfaturilor unor prieteni, Constantin Noica răspunde, imprudent, în decembrie 1957, prin poştă, mesajului parizian. Conştient (cu întîrziere, aş zice) de riscurile pentru Noica, Cioran împiedică publicarea răspunsului care va circula doar între exilaţii români. Atît în textul lui Cioran („Sur deux types de société“), cît şi în cel al lui Noica („Răspuns al unui prieten îndepărtat“) se pot citi obsesiile filozofice şi politice vechi, scrutate în noul context postbelic, din două puncte de observaţie depărtate şi drastic diferite. Cioran trăia în oraşul pe care îl adora şi în melancolia, nu lipsită de sarcasme, a „do-mesticirii“ vechilor tendinţe rebele şi nihiliste