VERONICA, ALTA DECÂT VERONICA MICLE. Într-o epocă în care oamenii ar avea răbdare să citească, Veronica D. Niculescu, autoarea volumului de proză scurtă Orchestra portocalie (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2008) ar fi descoperită, cu încântare, de public. Scrisul ei, delicat şi precis ca o pensetă de smuls sprâncenele, defineşte şi face inteligibile, fără să le distrugă, stări sufleteşti pe care alţi scriitori nici nu le remarcă.
Până nu demult, nu ştiam despre Veronica D. Niculescu decât că este partenera de dialog, prin e-mail, a lui Emil Brumaru. În interviul, extraordinar, pe care i l-a luat poetului Ioana Revnic (interviu reprodus chiar în acest număr al României literare), Emil Brumaru se arată enervat de presupunerea că s-ar fi internat la "balamuc" pentru a semăna cu Eminescu. Replica lui este de o ironie caustică: "Mă mir că nu s-a zvonit că mi-am lipit şi mustăţi pleoştite, ca să seamăn şi mai şi cu Eminescu!" Iată, eu răsucesc cuţitul în rană şi, contând pe umorul lui, adaug: "Nu întâmplător şi-a găsit şi o prietenă pe care o cheamă Veronica!"
Dar aceasta este doar o glumă (prin intermediul căreia sper să fixez în conştiinţa cititorilor revistei numele unei scriitoare talentate). Veronica D. Niculescu (născută la 4 mai 1968 la Piteşti, stabilită în prezent la Sibiu) reeditează cazul Feliciei Mihali; s-a ivit din spuma presei, dar nu păstrează nimic jurnalistic în scrisul ei. Este scriitoare-scriitoare, şi anume una "specializată" în psihicul feminin, în reprezentarea, cu o sinceritate cuceritoare, a speranţelor şi temerilor, a senzaţiilor şi fantasmelor celor mai secrete din mintea unei femei. Iată, ca eşantion, un paragraf din povestirea intitulată Dansul fluturelui decapitat (povestire scrisă la persoana întâi, din perspectiva unei tinere care merge la mare, pentru două săptămâni, cu prietenul ei):
"Trecu as
