Mari sensibilităţi şovăitoare iau calea stanţelor rebele. Cînd, uneori, se întîlnesc cu eleganţa unui rol, furia lor nestăpînită se face suferinţă fină, ca a oaselor delicate puse să ducă poveri, ca a ochilor măriţi, cu ironie, de prelungirea într-un cearcăn. Nu tristeţea obişnuită, ternă, a melancoliilor de toamnă-iarnă, ci acutele scurte ale întunecărilor de primăvară, în aceste acorduri de tinereţe care a ştiut mai mult decît putea. Tinereţea unui poet, Emil Botta, şi pierdutele rosturi ale sincerei discreţii. De care dă seamă, mai mult decît de neputinţa de-a trăi cu gîndul că vei fi trădat, povestea ciobanului nuntit cu cerul. Pe-o gură de raiu, volumul cu ilustraţii de G. Zlotescu, scos de Naţionala Gh. Mecu în 1943, e reorchestrarea, pentru altă mamă, a cîntecului de moarte nenumită. A presimţirilor, a îndoielilor şi, peste toate, a temerii de tot ce alţii ar putea afla. De tranzitivitatea unei reflecţii, de publicul nepoftit în sala unui monolog fără martori.
Şir de mărturisiri usturătoare, faţă de care empatia imposibilă l-ar împinge pe orice spectator la nebunie: "E atâta nepace în sufletul meu/ bătut de alean şi de umbre cuprins..." (Un dor fără saţiu). O pîlnie de ciclon, urcînd la cer cu toată mizeria nevoinţei, zbătîndu-se să scape şi luîndu-şi, totuşi, biata forţă din ea, e acest suflet jucat de vîntoase: "Dincolo de morţi, departe de vii,/ prin câte veacuri, hai?,/ arătare noptoasă, ruptă din rai,/ ai trecut pân' să vii?" (Cerb). Suflet care, neştiind a muri, nu se-nvaţă cu viaţa. Se sfarmă, deci, neputincios de una sau de alta, în ameninţatul limb dintre două nepotriviri. Ce e slava romantică a limanului de peste Lethe, faţă de negrele îngrijorări ale prinţului Danemarcei, cum că spiritul, trecut prin oricîte vămi, nu uită mai uşor decît carnea? Şi ce e curajul lui de-a făptui, în numele slăbiciunii de-a nu sta după lume, să-şi f
