La aproape patru ani după fulminantul său debut editorial cu romanul Degete mici (cartea a cunoscut deja două ediţii la Polirom, a fost recompensată cu prestigioase premii literare - Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul de debut al revistei România literară şi, poate lucrul cel mai important, a fost tradusă cu succes de mari edituri europene şi americane, printre care Suhrkamp şi Harcourt), Filip Florian revine în librării cu ceea ce ar trebui să fie cartea sa de confirmare. Este inutil să subliniez miza celei de-a doua cărţi în creaţia unui autor. Mai ales în situaţia în care volumul de debut a beneficiat de un succes eclatant, inclusiv pe piaţa internaţională, aşa cum a fost cazul Degete-lor mici. Se cunosc destule cazuri în istoria literaturii de autori ai unei singure cărţi, oameni care nu au mai reuşit niciodată să se apropie măcar de o ştachetă valorică, miraculos trecută cu prima lor carte. Dată fiind şi vechea mea prietenie cu autorul (ne-am întâlnit în redacţia "Cuvântul" în primele luni de după căderea regimului Ceauşescu), pentru a obţine o privire cât mai obiectivă asupra noului volum, am întârziat deliberat publicarea cronicii, preferând să las să treacă primul val, cel al comentariilor la cald.
O caracteristică a prozatorilor cu adevărat importanţi este aceea de a-şi surprinde întotdeauna cititorii, de a schimba complet formulele narative după fiecare nouă carte publicată. Filip Florian nu face excepţie şi este de notat aici o primă calitate importantă a scrisului său. Nimic din Zilele regelui nu mai trimite cu gândul la Degete mici. Altă epocă, alte mize, altă abordare narativă. S-a bătut multă monedă, în comentariile criticii, pe calofilie, ca element comun al ambelor romane. Nu încape discuţie, Filip Florian este unul dintre prozatorii artişti ai momentului. O ştim de la clasici, stilul e omul însuşi, probabil marca cea mai sigură
