Nostalgicii după frumoasele vremuri ale socialismului de stat ar avea de meditat citind epistolarul din Frig. Între ianuarie 1978 şi aprilie 1989 (dacă facem abstracţie de carta poştală trimisă de la Chişinău, în februarie 1990, de Aurel Dumitraşcu) se cuprinde un interval de peste un deceniu, suprapus practic ultimei faze din Epoca de Aur.

Vorbind preponderent despre literatură, despre POEZIA mereu grafiată şi gratificată aşa, cei doi prieteni acordă la început mai puţină atenţie contextului social şi politic. Fabrica la care munceşte Adrian Alui Gheorghe, până la istovirea fizică şi aplatizarea intelectuală, este văzută iniţial ca o povară care i-a fost dată; la fel, armata făcută la şcoala de gradaţi sau în mină, ori avatarurile de a-şi găsi şi păstra un post de profesor suplinitor la o şcoală obscură de provincie. Din "laboratoarele cancerului" industrial şi din toate aceste postůri mizerabile, el îi trimite scrisori negre de fum şi de amărăciune prietenului din Nord, "fericit în parohia ierbii" de la Borca. Acesta oscilează între dorinţa de a urma o facultate şi cea de a rămâne aici, în munţi, cu copiii frumoşi de la şcoală, cu femeile "dulci" care-l asediază atât de plăcut şi cu ploile pe care le "adoră". Rolul jucat în piesa epistolară de Aurel Dumitraşcu pare unul al graţiei desprinse de orice constrângere exterioară. În schimb, lui Adrian Alui Gheorghe i s-a dat truda cotidiană, fără nici un orizont, cu fruntea mereu aplecată şi şalele tari...

Treptat însă, cei doi poeţi şi prieteni atât de diferiţi realizează că rolurile acestea sunt distribuite nu de un Creator transcendent (Aurel Dumitraşcu e de altfel un ateu convins), ci de la un centru de comandă administrativ-ideologică. Tinerii se edifică tot mai mult şi descoperă, o dată cu realitatea înconjurătoare, resorturile şi terminalele ei. Scrisorile îşi deplasează centrul de g